miercuri, 15 octombrie 2014

Femeile... BEST OF




       Femeile iubesc cel mai mult. Iubesc boarfele, deci sunt borfomane”. Iubesc plimbările, deci sunt “plimbăcioase”. Şi suferă enorm când li se spune: “plimbă ursu'”. Pentru că “ursu'” nu e de firmă.
       Femeile sunt cele mai sensibile fiinţe. Ele plâng cu oricine are nevoie de solidaritate. Sunt şi darnice. Ar da totul din casă pentru nişte bijuterii unicat.
       Femeile ştiu şă-şi ţină bărbaţii acasă. Invită în fiecare seară câte o prietenă la cină şi nu uită să instaleaze pe calculator ultima versiune FIFA.
       Femeile nu cheltuiesc niciodată mai mult decât trebuie. Au jurat pe Biblie. După ce au rupt fila cu “pilda fiului risipitor”.
       Femeile spun întotdeauna adevărul. Atunci când nu mint.
       Femeile nu bârfesc. Doar îşi dau cu părerea. Bârfa presupune peste 10 păreri pe zi.
       Femeile sunt mereu atente la detalii, mai puţin la gros-plan.
       Femeile sunt nişte doamne. Aşa spune toată lumea: “Doamne, ce ţărancă e asta! Doamne, peste ce necioplită am dat!”. Mereu DOAMNE!
       Femeile au tot felul de premoniţii. Ele aud adesea de la parteneri: “Stai, fă, să vezi ce te-aşteaptă!
       Femeile au o inteligenţă care depăşeşte media (n.r – aritmetică). Adunată şi-mpărţită la numărul total de femei, rezultă o cifră cu multe zecimale.


P.S: Orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare J

sâmbătă, 11 octombrie 2014

Nebunia din suflet




         Ţigara i-a scăpat dintre degete şi buzele i s-au desfăcut uşor. A început să se întoarcă de pe o parte pe alta până când a ajuns tot mai aproape de uşă. Îi era cald. Foarte cald. Cearceaful se lipise pe ea, iar faţa abia se mai vedea prin perdeaua de fum. Corpul devenise greu, atât de greu încât picioarele şi capul nu se mai sincronizau. Trupul ei era împrăştiat. Parcă fusese victima unei explozii. Nu lăsase aragazul deschis şi nici nu avea vreo butelie în casă. Cineva încerca din răsputeri să forţeze uşa ca s-o salveze. Îi semăna leit. Oricine ar fi crezut că era vreo soră geamănă. Dar n-avea cum pentru că răspundea la acelaşi nume, respira identic şi avea aceleaşi inflexiuni are vocii. Apoi ne-am dat seama că era un alter ego. Bolnav şi cu toate organele atârnând, alerga să-şi recupereze corpul. Combustia internă le separase.   
        Avea în ea un foc care o mistuia continuu. Nu degeaba i se spunea fata cu două inimi”. Chiar avea două inimi. Simţea atât de mult încât trupul ei a explodat. Mintea nu a mai putut suporta. Creierul nu mai răspundea la nicio comandă. Sufletul căzuse pradă unui scurtcircuit. Atunci  a fost nevoită să se despartă de orice simţire care o dubla. Totul s-a produs în somn. Înainte băuse un pahar de whisky cu gheaţă. Pusese multă gheaţă ca să se răcorească, dar degeaba. Doar gâtul şi stomacul aveau sub 36 de grade. În rest, ardea ca o torţă. Aburii fierbinţi ai respiraţiei au adormit-o imediat. Eu şi mama o priveam dinafara casei, prin geamul murdar. Nu puteam s-o ajutăm. Aşa se întâmpla de când fusese externată de la psihiatrie. Nu-şi găsea liniştea şi avea tot felul de vise ciudate.

        

      Maria, 6 ani: Bunica ştia că fumează?
      Eu, către fata mea: Nu, draga mea. Era sora ei geamănă, dar nu o cunoşte aproape deloc.
          Maria: Cum nu o cunoştea? Nu se jucau când erau mici?
          Eu: Nu. Toată copilăria şi-a petrecut-o închisă în camera. Bunica se ducea mereu să-i ducă mâncare şi apă, dar ea o vedea ca pe o păpuşă şi-i spunea că nu are nevoie de jucării. Că ei nu-i place să se joace. Striga şi ţipa la ea să plece că-i sperie inima cealaltă. Bunica îi lăsa farfuria la uşă şi dispărea. Altfel avea crize puternice. De multe ori se sufoca. Nu suporta pe nimeni în preajmă. În schimb, simţea de la un kilometru oamenii buni. La fel şi pe cei răi. Avea simţurile foarte puternice. De câteva ori, am scăpat de nişte hoţi care dădeau târcoale casei noastre. Ea ne-a fost de ajutor. Urla cât o ţineau plămânii când detecta răutatea. Era ca o maşinărie. Recţiona de parcă cineva îi băga un cuţit in inimă. Din cauza asta avea nişte coşmaruri puternice. Nu aveam ce să-i facem. Şi eu şi bunica o priveam neputincioase prin geam. Într-un final se trezea. Avea un obicei foarte ciudat. Îşi spăla hainele de pe ea şi îşi înfăşura pieptul cu un pansament îmbibat în spirt. Doctorii spuneau că aşa credea ea că alungă duhurile rele.
             Maria: Când mergem să-mi faci cunştinţă cu mătuşa?
              Eu: Nu se mai poate, draga mea. A murit de 20 de ani.
             Maria: De ce a murit?
             Eu: Era prea sufletistă.

joi, 9 octombrie 2014

Când e să se strice ceva, se strică tot




           Era vânt puternic. Ferestrele se zdruncinau, iar muzica de la radio era întreruptă de un şuierat ritmic. Puteai să juri că natura este cel mai bun DJ.
           În camera cu pereţi albaştri, pânzele de păianjen se clătinau. Tot de la vânt. Intrase peste tot. Prin toate cotloanele, găurile şi crăpăturile. Casa era veche, dar nu într-atât încât să-şi piardă memoria. A adunat sute de amintiri. În pat, pe fotoliul acoperit cu o catifea ruptă, în spatele oglinzii agăţate de-un perete crăpat sau lângă uşa care dădea în grădină. Toate au cunoscut dragostea care, asemenea unui parfum bun, pudrat, a rămas impregnată în mormanul de praf. Bătrânul dădea cu mătura în fiecare zi şi-l împrăştia. Dar nu-l aduna. Cum să arunce la gunoi toate amintirile? Îl lasa pe podea, răspândit printre gândacii striviţi cu talpa papucilor şi firimiturile de pâine căzute de pe masă. Era murdar prin cameră, dar nu şi în suflet. Acolo toate erau puse în ordine alfabetică. După regulile lui. Ale bătrânului. Dragostea, frumuseţea şi bunătatea erau la literai”. “I” de la inimă. Restul erau înghesuite la “ş” şi “a”. Şi Altele.  IAŞ. Aşa îl chema pe omul pustnic. Ionescu Antonie Ştefan. Nume simplu, dar greu. Totul atârna la inimă. Căci taman ele, dragostea, frumuseţea şi bunătatea l-au terminat. Paradoxal, ceea ce ar fi trebuit să-i dea putere, l-a şubrezit încetul cu încetul. Până când sufletul lui a intrat la apă. Nu a ştiut să le folosească în doze mici. A crezut că a descoperit fericirea şi a dăruit tot ce avea. Oricui şi oricum. Timp de 90 de ani. Îţi dădeai seama după praful de pe podea. În fiecare an se aşterneau câte 10 cm. Mai ceva ca pe uliţele acoperite cu zăpadă. Anul trecut, un puşti a intrat cu sania în geamul de la camera acoperită jumătate cu omăt. Mai departe, praful din casă crea iluzia optică a unui derdeluş fără oprelişte. 

            Bătrânul nu mai era obişnuit cu lume. Şi sufletul lui se prăfuise. Atunci a hotărât să zugrăvească pereţii cu albastru. Zicea că e la mare. Înoată. Niciodată nu a ştiut cum se face şi aştepta să se înece. Nu deschidea niciodată geamurile ca să nu iasă apa. Credea că marea poate să sece şi i-ar lua ultima şansă la viaţă. Viaţa veşnică. 
            Am fost la el acum două luni. Nu mă primea decât la zile de mare sărbătoare. Ca să-mi facă mie o bucurie, nu pentru el. Şi mi-a spus aşa: Nepoată, sufletul meu a intrat la apă. Nu încerca să faci pe salvamarul. Ai să te îneci şi tu. Numai eu ştiu cum să duc valurile în spate. Poţi să mă priveşti de dincolo, de pe plajă, şi să-mi spui cât e ceasul?
           M-am întors să mă uit la ceas. Dar nu mai ticăia. Se oprise. Probabil de la frig. În casă era rece ca inima bunicului. Atunci mi-am adus aminte o vorbă veche, pe care tot de la el am auzit-o prima dată. Când e să se strice ceva, se strică tot. 

sâmbătă, 4 octombrie 2014

Homo sapiens, varianta android




              Status horny-stupid girl is loading: Like dacă mă iubeşti. Share dacă vrei să fii cu mine (…) Mamăăăă, ce de share-uri şi nici un like. Ţuţu, I love u! :* :*:*<3 .="" font="" style="font-size: 16.0pt; line-height: 115%;"> Doar pe tine te vreau! Dacă vezi ce am scris, lasă şi tu un comment! Mai dă-te-n dragostea mea!”.
             Oameni nebuni! Dragoste luată de pe Magazin Play. Bipezi care adunaţi fac cât mulţimea vidă.
             Îşi lipesc chiloţii pe pereţi (walls), îşi share-uiesc prostia până când Zuckerberg îşi dă singur report şi postează tot atâtea inimioare câte are Adrian Copilu Minune în refren. 
            Şi nu e o tehnică de mahala. O întâlneşti adesea şi la bordelurile de lux. Sau cum se spune pe la noi, şi la case mai mari.
            De la cine te aştepţi mai puţin, îţi dă cu inima peste bot, te-ameţeşte cu un status slinos şi te-aşteaptă cu un like, în genunchi. Blowjob! Cam asta înseamnă, pentru unii, o reţea de socializare. Paradoxal, i se spune socializare”. De fapt, mulţi nu vorbesc decât prin semne. DECÂT ATÂT! J, :*, ;),<3 .="" at="" dec="">
            Dar ce mai contează? Dacă Toni Poptamas e online, toată lumea e fericită. Din afacerea asta, singurul care pierde e Gheorghe Gheorghiu care încă mai crede în dragoste adevărată.
           În toată nebunia creată, există şi un lucru bun. Mulţi dintre internauţii “supradotaţi” stau grupaţi. “Closed group” este un fel de “Matei Balş”. Deci, vă rog, nu vă manifestaţi în afara gardului!
           LIKE&SHARE :))
           p.s: nici blogul nu suportă atâtea emoticoane! (ERROR)
          

vineri, 5 septembrie 2014

Ioan Mircea Paşcu: Cea mai mare contribuţie pe care un stat NATO o aduce Alianţei este să fie capabil să se apere singur cât mai bine. Pare paradoxal, dar este adevărul




Fostul ministrul al Apărării în guvernarea Năstase, actualmente europarlamentar PSD, Ioan Mircea Paşcu, a dezvăluit culisele Aderării României la NATO. La 10 ani de când ţara noastră este membru cu drepturi depline în Alianţă, Paşcu a rememorat cele mai importante momente care au culminat, în 2004, cu ridicarea steagului României la sediul NATO de la Bruxelles.
În interviu, Paşcu aminteşte şi despre tensiunile care au existat între SUA şi Rusia pe fondul Aderării noastre la NATO, cât şi despre importanţa vizitelor celor doi preşedinţi americani în România: Bill Clinton (1997) şi George W. Bush (2002).
El a punctat, de asemenea, momentul-cheie al unui lung şir de reforme care au vizat Armata română din '99 încoace: plecarea primului batalion într-un teatru de operaţii, eveniment la care a fost alături de militarii noştri, în baza de la Kandahar, Afganistan.
  


A.Dăscălescu: Cum vedeţi Armata României înainte de Summitul de la Madrid şi, practic, înainte de a începe bătălia pentru NATO?


Ioan Mircea Paşcu: "Bătălia pentru NATO" - acesta este şi titlul lucrării mele din 2007, pe care mă pregătesc sa o reeditez, s-a lansat la începutul anilor ’90. Cei care au ridicat problema americanilor pentru prima oară au fost cehii. Ulterior, această solicitare a fost sprijinită şi de alţii, de exemplu de polonezi, lucrurile începând să capete contur. Punctul nodal a fost în vara lui ’94 când presedintele rus Elţîn a făcut o vizită la Varşovia şi acolo i-a scăpat, să spunem aşa, fraza că Rusia nu ar avea nimic împotrivă dacă Polonia ar intra în NATO. Imediat au sărit consilierii lui Elţîn care au spus că nu s-a înţeles bine, că fraza a fost scoasă din context. Îmi aduc aminte că atunci când am auzit această declaraţie, am scris de mână un mic memorandum, pe care l-am dus domnului preşedinte Iliescu. I-am spus: ‘Cursa pentru NATO a început!’. Mi-am dat seama că din acel moment toată lumea va presa în aceasta direcţie. Eu atunci eram secretar de stat la Ministerul Apărării, şi cum înainte fusesem consilier prezidenţial, aveam intrare la Cotroceni. Armata română începuse să se reformeze încă din noaptea de 22 decembrie ’89. În clipa în care Ceauşescu a plecat, conducătorii militari au luat o serie de măsuri prin care armata să-şi recapete independenţa deoarece ea era controlată de securitate. Noi am avut o armată mare, circa 300.000 de oameni, dar din aceştia foarte puţini erau "operaţionali", respectiv capabili să execute misiuni de luptă în cazul în care era nevoie. Astăzi, gradul de operaţionalizare este mult mai mare. Mai toate unităţile militare româneşti au trecut prin teatrele de operaţii şi au experienţă de luptă, ceea ce este un lucru pe care atunci nu-l aveam. În acei ani, marea majoritate a armatei era trimisa la lucru în agricultură, militarii erau folosiţi ca forţă de muncă ieftină, foarte ieftină, aproape gratis. Această chestiune a trebuit să fie schimbată. A doua chestiune care trebuia schimbată era mentalitatea asta că armata nu face decât să păzească teritoriul naţional împreună cu alte componente, credeam că suntem încercuiţi din toate părţile, că toată lumea ne vroia răul. Ca să faci o schimbare în mai puţin de 10 ani şi să ajungi să deplasezi forţe în Afganistan, în teatrele de operaţii, la 4.000 de km distanţă, dintr-o mentalitate statică, defensivă, într-o mentalitate de proiecţie a forţei şi cu o altă înţelegere, în condiţiile în care acolo trebuia să şi lupte dacă era nevoie, asta a fost o schimbare extrem de importantă în ceea ce priveşte organismul militar în România. Schimbarea s-a făcut treptat. Am început restructurarea armatei prin micşorarea ei, în acelaşi timp schimbându-i şi profilul. Lucrurile acestea au început chiar din anii ’90, iar apoi au fost accelerate până în Summitul de la Praga şi după Summit. La Praga s-a apreciat că parcursesem acest drum foarte rapid şi eram aproape de finalizarea procesului. Ulterior a intervenit proiecţia forţei, adică s-a trecut relativ repede de la static la dinamic. Noi am fost capabili să facem această tranziţie nu numai ca mentalitate, dar şi fizic, ca logistică, ca pregătire. Chiar am făcut-o mai bine decât alţii care erau în NATO. Am avut norocul că noi am fost invitaţi să mergem în Afganistan înainte de Summitul de la Praga şi am putut să demonstrăm de ce suntem capabili. Şi acolo, la faţa locului, dar şi prin modul în care am reuşit să deplasăm un batalion la Kandahar. Eu am fost cu primele elemente ale batalionului. Am intrat şi eu acolo, în teatrul de operaţii, însoţindu-i pe băieţi, in iulie 2002.


A.Dăscălescu: Putem să spunem că am fost favoriţii americanilor la un moment dat?

Ioan Mircea Paşcu: Am ajuns într-o poziţie în care ne-am câştigat respectul americanilor, este adevărat. Dar atunci, în acele momente, noi am fost o surpriză pentru toată lumea. Alte ţări consacrate în NATO au fost nevoite să-şi trimită trupele cu trenul, în condiţiile în care se presupunea că puteau să facă mai uşor această schimbare de macaz, de la apărarea teritoriala, la proiecţia forţei. Chiar am discutat cu Dan Fried, de pildă, care fusese în National Security Council, şi care a venit în România în 2002, însoţindu-l pe preşedintele Bush. Mi-a mărturisit că în clipa în care noi, romanii, am reuşit să ne transportăm forţele în Afganistan cu mijloace proprii, a spus la toată lumea că România va intra în NATO.

A.Dăscălescu: Ce a însemnat pentru dumneavoastră Summitul de la Madrid şi perioada imediat următoare, pentru că au existat tot felul de păreri, opinii legate de relaţia noastră cu americanii. Unii spuneau că eram favoriţi, alţii că nu eram. Unii chiar afirmau că nu ne aflam nici pe listele Summitului de la Praga.

Ioan Mircea Paşcu: În primul rând a existat alternanţa la putere. În ’96 cei care iniţiaseră reformele, guvernul nostru, a cedat locul CDR-ului. S-a întâmplat în timpul cursei pentru NATO, chiar în ultima fază a "competiţiei". Semnalele au fost mixte şi a fost o anumită bătălie pentru că ne-am dat seama că avem de recuperat un handicap faţă de ţările Vişegrad, care au plecat clar cu un avans înaintea noastră. Noi ne angajasem în această "competiţie", însă de la sfârşitul lui ’96 mai era puţin timp pentru că în iulie ’97 urma sa aibă loc Summitul de la Madrid. Există o diferenţă calitativă între cele două tipuri de invitaţii trimise pentru aderarea la NATO (n. r. – între cea de la Madrid şi cea de la Praga): prima invitaţie a fost mai mult politică, iar cea de-a doua a fost şi pe criterii tehnice. Din partea Romaniei, au existat atunci semnale mixte pentru că, pe de-o parte cei aflaţi în opoziţie până în 1996 susţineau că nu aveam şanse atâta timp cât nu ajungeau ei la guvernare, iar in momentul în care au ajuns la guvernare trebuia să demonstreze că şansele respective se vor materializa. Lucrurile nu au ţinut atât de mult de "performanţa" noastră, cât mai ales de ecuaţia politica internă din Senatul SUA. Iar în SUA, pentru că această primă extindere a fost mai mult politică, ea trebuia să fie un succes. Drept pentru care, in Senatul american trebuia să existe un vot covârşitor pentru admitere. Din acest punct de vedere, s-a făcut un calcul cu mai multe variante, dar pentru că aveau nevoie de un succes răsunător, au mers pe varianta minima, a celor trei ţări (n. r – Vişegrad - Cehia, Polonia şi Ungaria). Din acest motiv a şi venit la Bucureşti presedintele Clinton, după Summitul de la Madrid, ca să ne spună că dacă rămânem angajaţi, până la urmă vom intra în NATO, ceea ce s-a şi întâmplat. Problema pentru noi a fost cum absorbim dezamăgirea primului val ratat.

A.Dăscălescu: Şi cum am absorbit-o? Pentru că până la urmă toată chestiunea asta cu Aderarea a picat pe dumneavoastră…      

Ioan Mircea Paşcu: Am absorbit-o pentru că până la urmă am luat de bună ce ne-au spus americanii. A picat sau nu pe noi pentru ca noi făcusem, totuşi, nişte paşi relativ importanţi, adică rezolvasem problema tratatului cu Ungaria, care era cea mai spinoasă şi pe urmă, cei care au venit după noi, s-au grăbit să încheie repede, pe picior, tratatul cu Ucraina, numai ca să arate că n-avem probleme cu vecinii, în speranţa că această chestiune ne va purta pe val, direct in NATO. A fost o întâlnire la Sintra (Portugalia) a miniştrilor de externe, unde a fost şi domnul Severin. Se pare că acolo lucrurile s-au spus foarte clar că nu vom intra în NATO (n. r- în primul val), însă acest lucru nu a vrut să fie acceptat de ai noştri. Regretatul Ron Asmus, pe atunci oficial al administraţiei Clinton, a şi scris in cartea sa că administraţia românească nu a luat în seamă semnalele negative primite. Chiar exista şi o formulă, întrucât noi n-am vrut să ţinem seama, s-a şi spus la un moment dat că românii au procedat ca acel comandant de navă care a zis: 'Dă-le încolo de torpile, cu toată viteza înainte!'. S-a referit exact la acea perioadă dintre ’96 şi ’97. Apoi, când s-a constatat că nu intrăm în NATO, a existat o solicitare complet aiurea din partea administraţiei noastre. O delegaţie românească aflata în SUA s-a întors la Washington după încheierea vizitei şi a solicitat acolo nişte condiţii: un mare împrumut, baze americane în România, nişte lucruri care i-au lăsat perplecşi pe americani.

A.Dăscălescu: Dacă tot nu intrasem în NATO, măcar nişte avantaje vroiam şi noi…

Ioan Mircea Paşcu: Da, însă suna cam aşa: dacă nu ne-aţi primit în NATO sunteţi datori să ne daţi altceva. O chestiune pur românească, de târguiala, ce nu dă bine în cercurile care fac marea politică.

A.Dăscălescu: Nu am avut noroc cu Summitul de la Madrid, dar ulterior americanii, chiar prin vocea preşedintelui Clinton, care a venit la Bucureşti pe 11 iulie 1997, ne-au asigurat că dacă vom urma calea pentru care eram angajaţi, eram ca şi intraţi în NATO.

Ioan Mircea Paşcu: Da. Aşa este. Aşa cum am spus, acela a fost un lucru pozitiv. Americanii care, din considerentele pe care le-am expus s-au opus intrării noastre în primul val, au menţinut totuşi uşa deschisă pentru aderarea noastră la NATO. E drept că exista un interes dincolo de România. România era o ţară mare, al cărei 'caz' trebuia să fie rezolvat, până la urmă, favorabil, fapt ce facilita intrarea şi altor ţări în NATO.

A.Dăscălescu: Avem o poziţie strategică bună…

Ioan Mircea Paşcu: Poziţie strategică, populaţie, armată şi altele. Aveau nevoie de o ţară ca România, aveau nevoie şi de Slovenia (n- r - care figurase şi ea pe lista de dinainte de Madrid) bineînţeles, ca să existe garanţia că va exista un al doilea val. Acest lucru s-a şi întâmplat pentru că pe americani îi interesa să aducă Ţările Baltice în NATO. Aceasta a fost una dintre raţiunile pentru care noi trebuia să rămânem în continuare 'în joc', ca să ne poată fi 'alipite' Ţările Batice. Aşa că pe de-o parte ni s-a spus nu, dar pe de altă parte trebuia să fim încurajaţi. Aici au fost două momente. Un prim moment a fost operaţiunea NATO din Kosovo, unde vechea administraţie s-a comportat foarte bine, e drept şi cu sprijinul nostru. A fost un moment când în România a venit comandantul suprem al NATO, generalul Joseph Ralston, pe care l-am asigurat personal că ţara noastră va închide spaţiul aerian pentru ruşi şi îl va deschide pentru NATO. Lucrul acesta nu se putea face în Parlamentul de atunci fără sprijinul PSD-ului, pe care noi l-am dat. În orice caz, acţiunea Kosovo rămâne ca un gest făcut de administraţia anterioară, administraţia Constantinescu, şi a fost un lucru pozitiv. Al doilea element, cel mai important, a fost accelerarea reformei care trebuia să dea primele rezultate până în Summitul de a Praga. Ori noi, care preluasem din nou guvernarea, nu am dispus decât de o fereastră mică de oportunitate, practic am avut la dispoziţie doar un an şi jumătate, deoarece am venit la putere în decembrie 2000, iar în noiembrie 2002 era Summitul de la Praga.

A.Dăscălescu: Pentru Summitul de la Praga deja erau alte condiţii referitoare la aderare, mult mai aspre.

Ioan Mircea Paşcu: Sigur că da. Deja se punea problema unui Membership Action Plan (MAP). Primul val de ţări care au intrat în NATO a fost un succes politic, dar americanii şi ceilalţi aliaţi şi-au dat seama că toate ţările acestea, ale noastre, vin dintr-o altă cultură care trebuia să se adapteze la cea occidentală, ceea ce însemna inclusiv o alta organizare. Era un model stabilit de toate ţările respective, un model politic general valabil, aplicat în toate ţările NATO, dar mai ales un model tehnic. Trebuia să dispună de forţe capabile să intervină în caz de nevoie, să fie operaţionale, ori procesul de reformă in aceasta direcţie, a încetinit la noi foarte mult in perioada 1997-2000. Când am revenit la putere, noi am reluat procesul acesta şi am apăsat pe accelerator. De pildă, când am revenit la guvernare în 2000, toată piramida gradelor din armata română era inversată, adică gradele mari erau sus, iar baza piramidei era foarte îngustă. Noi am fost nevoiţi să inversăm din mers lucrurile. Au fost o serie de măsuri pe care am avut curajul să le luăm. A intervenit apoi Afganistanul, ulterior Irakul, şi am fost nevoiţi să ne organizăm corespunzător.


A.Dăscălescu: Când aţi venit la Ministerul Apărării, în anul 2000, v-aţi format echipa dumneavoastră?


Ioan Mircea Paşcu: Nu, am păstrat echipa militară pe care am găsit-o. Şeful Statului Major General, generalul Popescu, fusese numit cu doar o lună înainte să preluăm noi puterea. Dacă domnul preşedinte Constantinescu ar fi fost mai bine sfătuit, ar fi amânat nominalizarea noului Şef de Stat Major, lăsând-o la latitudinea noastră pentru că tot urma să preluăm guvernarea. Însă domnia sa, probabil sfătuit de unii, a zis nu, haide să-l numim noi repede, pentru ca noii guvernanţi să-l schimbe şi apoi să putem spune că PSD destabilizează armata. Dar noi nu l-am schimbat şi a fost foarte bine. Eu am avut un rol esenţial în a păstra echipa militară. Eu îi mai ştiam pe militari, pentru că fusesem anterior secretar de stat. Şi militarii mă ştiau pe mine. În discursul meu de la început, de la preluarea mandatului, le-am spus care erau priorităţile noastre până la aderarea la NATO.


A.Dăscălescu: Care au fost aceste priorităţi?


Ioan Mircea Paşcu: Accelerarea reformei, operaţionalizarea, schimbări în domeniul armamentelor şi al contactelor cu firmele străine; ne-am concentrat pe firme mari. Am abandonat puzderia de firme micuţe care se învârteau în jurul ministerului. Cei mari puteau să aibă şi influenţă politică. Echipa politică am adus-o noi. Aceea a fost nouă. Din ea făceau parte George Maior, Sorin Encuţescu, Gheorghe Matache. Alţii au revenit alături de noi cum a fost domnul Şerban Lungu.


A.Dăscălescu: Domnul George Maior, actualmente şeful SRI, a fost şi cel care a negociat prima plecare în teatrele de operaţii…


Ioan Mircea Paşcu: Domnul Maior împreună cu generalul Ioan Sorin au plecat la Londra pentru a discuta prima participare de acest gen. Au şi dat un telefon de acolo şi mi-au spus că în prima fază merg (n.r – în teatrul de operaţii din Afganistan) numai cei care pot să trimită de la nivelul brigadă în sus, ori noi nu puteam să trimitem o brigadă şi au rămas pentru partea a doua a negocierii, când am putut să trimitem un detaşament combinat. Prima varianta a fost participarea la ISAF, care s-a limitat la Kabul şi aeroportul din Kabul. Am avut o participare acolo, dar sub nivel de brigadă cum se solicitase anterior.


A.Dăscălescu: Este foarte interesant că în timp ce dumneavoastră eraţi pe la summituri şi alte întâlniri cu oficialii străini, aflaţi că pe la noi prin ţară mai cade câte un avion MIG 21 Lancer. Povestea asta v-a încurcat în drumul spre NATO?


Ioan Mircea Paşcu: Lucrurile acestea se petreceau cu o frecvenţă destul de ciudată. Dacă cumva lucrurile nu au fost cu totul întâmplătoare şi eu înclin să cred că nu au fost, cred că s-a ignorat un fapt: eu fiind acolo (n. r- în discuţii oficiale) puteam să ajut interpretarea într-un sens favorabil României. Şi am şi profitat de acest lucru. Eram la Munchen, la Conferinţa de Securitate, unde erau toţi miniştrii apărării, toţi şefii de Stat Major, iar când s-au întâmplat două asemenea momente, am putut să modelez percepţia care dacă s-a vrut să fie negativă, până la urmă n-a fost negativă.


A.Dăscălescu: Poate că ruşii ne supravegheau…


Ioan Mircea Paşcu: Nu ştiu, nu vreau să spun, nu am dovezi. Credinţa mea este că, totuşi, incidentele nu aveau cum sa fie chiar întâmplătoare...

A.Dăscălescu: Ce au zis americanii despre aceste incidente legate de prăbuşirea unor MIG-uri?


Ioan Mircea Paşcu: 'It happens!'. Se întâmplă şi la case mai mari. Pe mine Donald Rumsfeld, care a fost manager în administraţiile americane, cel mai tânăr ministru al Apărării din America, şi totodată cel mai în vârstă (n-r- care a stat cel mai mult în această funcţie), m-a învăţat câteva lucruri. Mi-a spus printre altele: 'Când se întâmplă ceva negativ şi trebuie adus la cunoştinţa opiniei publice, fă-o dumneata primul şi imediat, pentru că dacă nu, vor începe speculaţii şi va fi mult mai greu de corectat percepţia creată!'. Şi aşa am şi făcut! Eu am fost cel care a adus la cunoştinţa factorilor externi ce s-a întâmplat în România, nu am aşteptat să fie informaţi prin intermediul ambasadelor, ataşaţilor militari etc.


A.Dăscălescu: Drumul spre NATO a fost, până la urmă, un succes, iar chestiunea aceasta a fost apreciată chiar de către preşedintele Bush care v-a zis: 'Good job!'


Ioan Mircea Paşcu: 'Good job!'. De două ori mi-a spus asta. O data când a vizitat România, în 2002, şi a doua oară la Summitul de la Istanbul, în 2004, când noi eram deja în NATO. Presedintele Bush revenea în sală după o pauză. Eu eram la masa delegaţiei noastre, iar domnia sa a trebuit să treacă pe lângă mine. Atunci l-am oprit şi i-am spus: 'Domnule preşedinte, eu sunt ministrul apărării din România, iar când aţi vizitat ţara noastră în 2002, mi-aţi strâns mâna şi mi-aţi spus ‘Good job!’'. S-a uitat la mine, mi-a strâns din nou mâna şi mi-a spus din nou: 'Good job!'.


A.Dăscălescu. Povestiţi-mi despre momentul Summitului de la Praga, când toată delegaţia română era acolo. Cum s-a primit vestea că România a fost acceptată în NATO?


Ioan Mircea Paşcu: A fost o Reuniune a NATO în cursul dimineţii, unde s-a luat, practic, decizia de a fi invitaţi. Am urmărit-o la televizor, la sediul ambasadei noastre de la Praga. De acolo avem şi nişte fotografii cu o sticlă mare de şampanie pregătită de ambasadorul Tinca. Am servit cu toţii o cupă de şampanie pentru că fusesem invitaţi să intrăm în NATO şi toată lumea a fost bucuroasă. Apoi, am ajuns la Reuniune după-amiaza, într-un oraş gol pentru că Praga era un oraş pustiu, 'ghost city'. Autorităţile dăduseră câteva zile libere şi mai toţi praghezii au profitat de asta. Am ajuns la sediul unde se desfăşura Summitul, am intrat în sală, după ce într-adevăr invitaţia de aderare fusese adresată. Îmi aduc aminte că a venit la mine Lordul Robertson (n.r – fost Secretar General al NATO), pe care eu îl cunoşteam din 1985. Pe atunci era purtător de cuvânt pe afaceri externe în opoziţie, la laburişti. Ne-am amintit de o discuţie pe care o avusesem anterior, în Consiliul NATO, unde spusesem că speram ca invitarea României să se petreacă cât mai repede, cât mai eram în viaţă, pentru că n-aş fi vrut ca fetele mele să vină la mormânt şi să spună: 'tată, dacă ai fi trăit, să vezi că până la urmă am intrat totuşi în NATO'. Aş vrea să văd cu ochii mei lucrul acesta, am spus. Lordul Robertson a reţinut, iar când am intrat în sală, la Praga, a venit la mine şi mi-a spus: 'Vezi? S-a întâmplat în timpul vieţii tale!'.


A.Dăscălescu: Şi nu doar că s-a întâmplat în timpul vieţii, dar şi familia dumneavoastră a putut să asiste la momentul istoric, atunci când a fost ridicat steagul României la sediul NATO.


Ioan Mircea Paşcu: Aici a fost o chestiune interesantă pentru că militarii au avut o ceremonie a lor la Mons, Cartierul General al NATO, unde eu nu am participat, iar partea politica a NATO a avut o ceremonie la Bruxelles, la care au fost invitaţi doar miniştri de externe. Am hotărât să merg şi eu şi le-am spus celor de la NATO: 'Nu vă supăraţi, cred că am şi eu o contribuţie aici' (nu am fost singurul, căci au mai fost la Bruxelles vreo doi sau trei alţi miniştri ai apărării). Am fost cu fata mea cea mica, Teodora şi cu soţia. Fata mea avea zece ani când a participat la acest moment.


A.Dăscălescu: Ce aţi simţit când s-a ridicat drapelul României la sediul NATO?


Ioan Mircea Paşcu: Am avut un sentiment de datorie împlinită. Viaţa mi-a dat şansa să lupt pentru aderarea noastră la NATO şi să fiu principalul factor de negociere. I-am spus atunci fetei mele: 'Să nu uiţi momentul acesta pentru că se întâmplă o dată în viaţă, iar tu ai avut ocazia să fi aici. Când vei avea şi tu copiii şi nepoţi, vei putea spune că ai fost acolo când s-a ridicat steagul României'. Acum, pentru că, în drumul spre aeroportul din Bruxelles, trec des printre clădirea veche a NATO şi noua clădire aflată în construcţie, lucrurile par micuţe în proporţie fizică, dar rămân uriaşe ca semnificaţie pentru securitatea noastră! A fost cel mai important moment din cariera mea, pentru că România intra în NATO o singura dată şi nu pot decât să fiu recunoscător că am avut şansa să se întâmple în perioada mea, 'during my watch', cum se spune, şi ca am putut sa contribui substanţial la realizarea acestui deziderat major al romanilor.


A.Dăscălescu: Aeroportul Kogălniceanu are deja o istorie în ceea ce priveşte trecerea trupelor americane pe acolo. S-a întâmplat prima dată în ianuarie 2002. Cum de au ales americanii la acea vreme aeroportul din România?


Ioan Mircea Paşcu: Povestea a început mai demult. Noi am realizat că dincolo de garanţia articolului 5 al NATO este nevoie şi de o garanţie bilaterală, americană. Acest lucru se putea întâmpla numai în condiţiile în care exista o bază pe teritoriul României. Noi am lucrat în anii '90 pentru acest lucru. Au fost nişte discuţii cu americanii în primii ani ai deceniului, în timpul primului conflict din Iugoslavia, cel din Bosnia – Herţegovina, legate de aeroportul din Timişoara. Atunci, însă, au câştigat maghiarii, pentru că ei au avut o bază la Tassar, utilizata anterior de sovietici, pe care au pus-o la dispoziţie. Deci, deşi nu am reuşit cu Timişoara, am rămas să încercăm cu Constanţa. La începutul anilor 2000, americanii au luat pana la urma în calcul Kogălniceanu, dar au luat în calcul şi Burgas din Bulgaria.


A.Dăscălescu: Deci şi atunci am fost la pachet cu bulgarii…


Ioan Mircea Paşcu: Da, asta este soarta noastră, pentru că am intrat în cărţile Occidentului în al doilea val. Cam asta a fost ordinea şi la NATO, şi la UE: Ţările Vişegrad (Cehia, Polonia, Ungaria), apoi Ţările Baltice (Estonia, Lituania, Letonia), Slovacia, Slovenia, România si Bulgaria, după care urmau şi fostele republici sovietice. Deci  am fost luaţi în calcul cu bulgarii de la început. Noi cu Constanţa, ei cu Burgas, dar nu chiar în acelaşi timp. Americanii ne-au testat mai întâi. Ei au spus aşa: 'Vă propunem să rotim contingentul nostru din Kosovo şi sa îl aprovizionăm prin Constanţa'.


A.Dăscălescu: În condiţiile în care noi atunci nici nu primisem invitaţia de Aderare la NATO discutată ulterior la Summitul de la Praga...


Ioan Mircea Paşcu: Exact. Atunci noi am realizat că era vorba despre un test şi am răspuns pozitiv la această propunere, iar lucrurile au început să se şi deruleze în acest sens. Americanii au fost mulţumiţi, dar apoi a apărut o altă perspectiva. Între timp, la sfârşitul lui 2001 a început operaţiunea din Afganistan, ulterior a survenit şi cea din Irak. Se punea deci o alta problemă: nu mai era vorba despre un port prin care alimentezi un contingent nu departe de graniţele tale (n.r - în Kosovo), ci era vorba despre o bază de proiecţie a forţei pentru SUA spre cele doua teatre de operaţii. Avioanele lor zburau două ore din Germania până aici, unde făceau o escala de realimentare, iar peste alte două – trei ore ajungeau în teatrul de operaţii. Plus că era vorba de un adevărat coridor aerian. Am avut discuţii foarte serioase atunci cu americanii şi le-am spus că nu pot să opteze exclusiv ori pentru bulgari, ori pentru romani. In cel mai rău caz, trebuia să ia in calcul ambele baze. Până la urmă aşa s-a şi întâmplat. Kogălniceanu a intrat în joc. A fost şi momentul în care s-a deschis conflictul din Irak. Am fost bineînţeles chestionaţi dacă legile româneşti permit ca forţele americane de pe Kogălniceanu să intre direct în Irakul de Nord, pentru că Turcia nu a permis acest lucru. Turcii aveau alt tip de negociere cu americanii, pe mai multe paliere, şi acesta era un singur element pentru ei. Pentru noi, această solicitare nu prezenta vreun obstacol, şi ca atare am dat un un răspuns pozitiv. Este drept că turcii ne-au reproşat ulterior această chestiune, dar le-am spus că asa cum ei nu au venit să discute cu noi nimic înainte, ne-am socotit 'liberi de contract', ca să utilizez un termen sportiv. De aici a pornit pregătirea acelui acord încheiat cu SUA, referitor la utilizarea de către americani a unor baze militare româneşti. Acordul efectiv, care includea Kogălniceanu, a fost semnat la Bucureşti, în prezenţa Condolizzei Rise, în decembrie 2005.


A.Dăscălescu: În timp ce americanii vă solicitau sprijin pentru a efectua rotaţia contingentului din Kosovo prin portul Agigea si aeroportul Kogălniceanu, aflaţi că pe internet stătuse timp de două ore un site rusesc pirat, care conţinea informaţii defăimătoare la adresa României?


Ioan Mircea Paşcu: Ei au tot încercat să interfereze cu această operaţiune a noastră. Nu le convenea, pentru că ei socotesc Marea Neagră ca fiind o zonă de prioritate exclusivă pentru Rusia. Noi am obţinut pana la urmă, materializarea câtorva iniţiative multilaterale în Marea Neagra, cea mai importanta dintre ele fiind "Blackseafor". Au mai fost şi momente în care, atunci când au venit nişte fregate occidentale, au vrut să vină şi ruşii in vizita, exact în aceeaşi perioadă. Cred că au vrut să afle cât mai multe despre această implantare americană în zonă, dacă este sau nu de durată, ce proporţii urma să aibă etc. Însă lucrurile nu s-au derulat la nivelul nostru. Au fost negociate de ruşi şi americani direct, peste capul nostru, al tuturor. Americanii au venit cu această noua concepţie de structură: ei construiesc o anumită infrastructură la Kogălniceau, lasă câţiva oameni ca să aibă grijă de ea, dar nu lasă forţe permanente cum s-a întâmplat în timpul Războiului Rece, ci vin numai pentru exerciţii, când au nevoie. 

A.Dăscălescu: Despre baza de la Deveselu ce părere aveţi?


Ioan Mircea Paşcu: Cu Deveselu este altceva. În general, legat de aceste baze, lucrurile acestea au fost până la urmă discutate în 2004, la Conferinţa de Securitate de la Munchen. Serghei Ivanov, care era atunci ministrul rus al apărării, a spus că Rusia nu avea nimic împotriva utilizării acestor baze legate de Irak şi Afganistan. Ulterior au devenit intransigenţi. Practic, eu nu ştiu să fi discutat direct cu noi, cel puţin nu atunci când eram eu ministru al apărării. Tot ce au spus referitor la noi de atunci încoace, mai ales in contextul scutului anti-rachetă, au spus ca să se audă  mai întâi la Washington şi, abia apoi, eventual şi la Bucureşti, astfel încât să ne speriem şi să le spunem americanilor ca nu ne mai interesează participarea la scut.


A.Dăscălescu: Înainte ca ţara noastră să intre în Alianţă aţi lansat o formulă. Spuneaţi atunci că drumul spre Praga trece pe la Kandahar. Ce v-a determinat să faceţi această afirmaţie?

Ioan Mircea Paşcu: Am spus asta când am mers în teatrul de operaţii din Afganistan cu primii băieţi, în iulie 2002. Am avut atunci o întrunire cu ei, după ce şi-au aranjat lucrurile. I-am chemat acolo, pe aeroport, singurul loc sigur, locuibil în Kandahar, într-un fel de curte interioară a aeroportului. Acolo se amenajase şi un fel de loc religios, duminica erau slujbe, dar arăta ca un mic amfiteatru. Acolo i-am chemat pe băieţi. Au fost în două, trei valuri, pentru că nu încăpeau cu toţii şi le-am spus: 'Veţi fi sub lupă! De voi depinde dacă aliaţii noştri ne vor considera sau nu demni de a fi primiţi în Alianţă'. Acolo am spus că 'drumul spre Praga trece prin Kandahar'.


A.Dăscălescu: V-au solicitat americanii cu forţe în Afgansitan?


Ioan Mircea Paşcu: Da, americanii au deschis ei înşişi acest subiect. A venit la mine regretatul general Mihai Popescu, Şeful SMG, care mi-a spus că americanii ne întrebau dacă puteam trimite şi întreţine, prin mijloace proprii, un batalion de infanterie în Afganistan, la Bagram. Noi am răspuns afirmativ, indicând ca urma sa ne transportăm singuri oamenii, iar pentru echipamentul greu, aveam să utilizăm o navă care aparţinea MApN. Ni s-a spus să ducem tot materialul la Doha, în Qatar, urmând să fie preluat de acolo de americani şi dus la Kandahar, noul loc de dislocare fixat pentru noi, în locul Bagramului. În timp ce noi soseam la Kandahar, soseau şi avioanele americane care descărcau containerele cu echipamentul nostru.


A.Dăscălescu: A fost prima misiune pe care ne-au cerut-o?


Ioan Mircea Paşcu: Da. Asta se întâmpla prin ianuarie, februarie 2002, iar Summitul de la Praga era programat în noiembrie. Imediat am înţeles valoarea politică a acestei invitaţii. Faptul că ne-am achitat aşa cum trebuie de ea, a eliminat orice alte semne de întrebare cu privire la capacitatea României de a funcţiona ca un aliat serios în cadrul NATO.

A.Dăscălescu: Cum aţi apreciat discursurile preşedinţilor americani Clinton şi Bush? Ambii au venit în România şi au avut aprecieri la adresa noastră.


Ioan Mircea Paşcu: Diferenţa este că adminsitraţia Clinton a spus nu solicitării noastre de admitere în NATO, în timp ce administraţia Bush a spus da. Aceasta a fost marea diferenţă. Clinton a venit să ne spună că vom intra în NATO în mod cert, dar nu se ştia momentul, în timp ce Bush a venit şi ne-a spus că, odată intraţi în NATO, de acum înainte orice ameninţare la adresa noastră era o ameninţare la adresa SUA, ceea ce este o diferenţă de la cer la pământ.


A.Dăscălescu: Cum apreciaţi discursul lui George W. Bush din Piaţa Revoluţiei - Bucureşti din 23 noiembrie 2002 - atunci când la final a ieşit curcubeul?


Ioan Mircea Paşcu: Multă lume l-a cunoscut pe presedintele Bush mai degrabă din relatările adversarilor săi, dar George W. Bush a fost şi este un politician extrem de abil. Nu întâmplător a câştigat două mandate. Le-a câştigat pe merit. Mai ales că pentru al doilea mandat a făcut campanie exact în statele - cheie. El a arătat cum un bun politician reuşeşte să improvizeze, folosindu-se de o situaţie care apare neaşteptat, pentru a da substanţă şi pentru a întări mesajul pe care vrea sa îl transmită. Atunci a spus că acest curcubeu a fost un semn, a fost un arc între situaţia noastră de dinainte şi de după Praga. Mi-a şi spus ulterior, la Summitul de la Istanbul, după ce mi-a zis 'Good job!' a doua oară, că îşi aduce aminte cu mare plăcere de curcubeul acela, pe care nu o să-l uite vreodată.  

A.Dăscălescu: Cum suntem priviţi în NATO acum, în 2014?

Ioan Mircea Paşcu: În NATO am reuşit să demonstrăm că suntem un partener serios, un partener care are o contribuţie importantă la Alianţă, că suntem dedicaţi Alianţei, şi din acest punct de vedere cred că ne-am câştigat un loc meritat. În acelaşi timp, cred că am făcut mai puţin decât am fi putut să facem.


A.Dăscălescu: Poate ne-am culcat pe o ureche că americanii ne plac…


Ioan Mircea Paşcu: Nu. Într-o primă fază, să spunem până la criză, când au existat bani, am fi putut să facem mai mult, dar nu a prea existat interes la niveluri înalte. Apoi nu am mai prea avut bani. Aşa s-a întâmplat şi cu avioanele F 16. Atunci când am avut bani, nu am avut curaj politic şi când am avut curaj politic, nu am mai avut bani. De fapt, probabil, am căpătat curaj politic tocmai pentru că nu mai aveam bani.


A.Dăscălescu: Apropo de achiziţia avioanelor F 16, consideraţi că este o decizie bună?


Ioan Mircea Paşcu: După părerea mea, da. Aici lucrurile trebuie judecate în perspectivă. Nu discutăm că un avion este mai bun decât altul sau că primim offset pentru industrie. Şi aşa UE vrea să elimine offset-ul, deci mare lucru nu am fi obţinut, dar este vorba despre ce ţară vine în sprijinul tău în caz de nevoie. Vine Suedia cumva, în caz că România este atacată? Nu! Mai degrabă SUA. Ori SUA nu zboară cu avioane Grippen. Statele Unite zboară cu F 16, F 18 şi atunci mentenanţa pe care trebuie să le-o pui la dispoziţie, ca să nu fie nevoiţi să o care cu ei aici, deoarece în caz de criză nu e timp de asta, trebuie să fie pentru avioanele utilizate de americani. De aceea este bine să ai avioane de acelaşi tip cu americanii, pentru că ai mentenanţa asigurată pentru tine şi deci, automat, o extinzi şi pentru aliatul american.




A.Dăscălescu: Dar ce ne facem în momentul de faţă dacă, să zicem, izbucneşte un conflict şi trebuie să ne apărăm? Suntem capabili cu MIG-urile bătrâne pe care le avem?




Ioan Mircea Paşcu: În momentul de faţă, eu sunt convins că în cazul în care s-ar întâmpla ceva, vor funcţiona mecanismele NATO de proiecţie a forţei spre zonele înaintate. Uitaţi-vă, de pildă, că poliţia aeriană, pe care noi ne-o asiguram singuri, pe partea de Nord şi de Sud a ţării, fiind conectată la sistemele radar şi centrele de comandă NATO, în Ţările Baltice, se face de către ţări NATO. Inclusiv noi am zburat acolo. Acest serviciu de politie aeriană a intrat în funcţiune în clipa în care Ţările Baltice au înmânat la Washington documentele de ratificare a tratatului NATO, moment la care am fost prezent şi eu. În clipa în care documentele erau depuse în mâna lui Colin Powell, Secretarul de Stat al SUA, în Ţările Baltice se ridicau de la sol avioanele NATO care începeau să îndeplinească serviciul respectiv. Aceasta situaţie s-a datorat faptului că Ţările Baltice nu au 'adâncime teritoriala' pe care sa o 'negocieze' în schimbul timpului până la sosirea sprijinului din partea NATO. La ei este o chestiune de apărare înaintată. Prezenţa avioanelor NATO înseamnă că Alianţa este implicată din prima clipă în apărarea teritoriului respectiv.


A.Dăscălescu: Mai suntem priviţi ca “săracii Europei” în ceea ce priveşte economia?


Ioan Mircea Paşcu: Categoric. Dacă te uiţi la procentajul pe care îl acorzi Apărării. Pe vremea noastră, noi ne-am angajat la un procent de 2,37% din PIB pentru apărare. Acesta a fost păstrat încă un an după ieşirea noastră de la guvernare (2005), după care a început să scadă, deşi existau bani. Asta este culmea. Armata a început să cunoască lipsuri imediat după 2005, deşi bani existau. Era o chestiune de opţiuni, de priorităţi. 

A.Dăscălescu: Ce a însemnat pentru România întâlnirea cu delegaţia americană de la Poiana Braşov, din 2004?


Ioan Mircea Paşcu: A fost o întâlnire importantă din mai multe puncte de vedere, la care au venit toţi miniştrii apărării din ţările NATO. O primă chestiune importantă este că am obţinut-o înainte să fim, efectiv, primiţi în NATO. Aveam trimisă invitaţia, dar urma să fim primiţi oficial ulterior, iar asta însemna ceva. Simbolistica acestui eveniment era că urma sigur să intrăm în NATO. Îmi aduc aminte că Lordul Robertson (n. r – fostul Secretar General al NATO) a spus că anunţă cu bucurie şi regret că România a primit această Reuniune informală a miniştrilor apărării din Alianţă, de la Poiana Braşov. Cu bucurie, pentru România, şi cu tristeţe, deoarece el nu va mai fi în funcţie când va avea loc intrarea noastră. Şi intr-adevăr aşa a fost. Am aşteptat delegaţia americană, ne-am organizat foarte bine. Ei au venit întâi la Kogălniceanu pentru că am vrut ca delegaţia americana să vadă cu ochii ei potenţialul bazei respective. I-am transmis acest lucru lui Don Rumsfeld: în clipa în care va primi un memorandum care vorbeşte de Kogălniceanu, să nu aibă doar o hârtie în faţă, ci şi imaginile de la faţa locului. A văzut baza, era o zi friguroasă, îmi aduc aminte. El venise cu un avion Air Force, iar la plecarea spre Bucureşti a venit la mine şi m-a întrebat dacă nu vreau să vin cu el şi cu ambasadorul american,  J.D. Crouch, să zburăm împreună la Bucureşti. Am acceptat şi aşa am zburat şi eu o data în viaţă cu un asemenea avion... Pe drum am stat de vorbă cu amândoi. Ei se cunoşteau, erau şi prieteni de familie, el cu ambasadorul J. D. Crouch. La Poiana Braşov au fost discutate modul de implementare al hotărârilor luate la Summitul de la Istanbul din iunie 2004. Au fost momente importante la Poiana Braşov. Unul dintre ele, pe care mi-l aduc aminte, a fost că după întâlnirea noastră oficială, am coborât cu toţii la Braşov, la Cercul Militar, unde avea loc primirea oficială la domnul preşedinte Iliescu. Urmau apoi nişte negocieri între ruşi şi americani, între ministrul Ivanov şi secretarul Rumsfeld. Americanii au cerut să meargă cu maşinile lor, din raţiuni de securitate. Rumsfeld a avut tot timpul securitatea lui separată, în plus faţă de securitatea asigurată de noi pentru toată lumea. Bineînţeles ca mi-am dat acordul să folosească mijloacele proprii. A venit, însă, şi ministrul Ivanov care a solictat acelaşi lucru, mai mult din egalitate cu americanii. 'Egalitatea' dintre ei era însă o chestiune pe care nu noi o tranşam. Ruşii şi americanii erau două mari puteri, discutau între ei la nivelul lor. Ca dovadă, domnul preşedinte Iliescu, când a plecat, a intrat peste ei ca să-şi ia rămas bun. Au fost unii, în ambele delegaţii, care s-au uitat aşa un pic ciudat, dar domnul preşedinte n-a ţinut seamă, a intrat in camera unde aveau loc discuţiile dintre americani şi ruşi, a spus că pleacă şi şi-a luat la revedere. Ambele delegaţii s-au ridicat respectuos, au răspuns la salut, apoi şi-au reluat discuţiile. Al doilea aspect pe care mi-l amintesc este că ministrul rus Ivanov nu ne-a anuţat sigur că vine. Eu atunci am spus că şi dacă vine şi dacă nu vine, noi trebuie sa avem o vilă pregătită pentru el la Poiana Braşov. Am zis că şi în cazul în care vine, noi închiriem vila şi o plătim goală. Pentru că ministrul Ivanov putea să vină în orice clipă şi dacă ne surprindea fără locaţie pentru el, sau cu un aranjament mai prost, era o bilă neagră pentru noi. Şi într-adevăr aşa a fost. A venit mai târziu, însă vila sa îi stătea la dispoziţie. A fost foarte mulţumit.



A.Dăscălescu: La Summituri sau la întâlniri importante veneau şi ruşii? Erau invitaţi?


Ioan Mircea Paşcu: Da, la Summituri întotdeauna participă delegaţia rusă. Exista în Alianţă un Consiliu NATO – Rusia, care se întruneşte mereu când este un Summit NATO. Iată că presedintele Putin nu a fost la Summitul de la Chicago, dar a fost la Bucureşti în 2008. Când sunt Summituri, acesta este un punct obligatoriu în program.

A.Dăscălescu: După intrarea noastră în NATO, în 2004, putem să spunem că primul eveniment important a fost Summitul de la Bucureşti?

Ioan Mircea Paşcu: Da. Acela a fost un moment important, iar România l-a primit şi ca o recunoaştere a contribuţiei pe care a adus-o în NATO. Summitul a contribuit la creşterea profilului nostru.

A.Dăscălescu: Ce ar mai fi de făcut în zilele noastre pentru a ne alinia la standardele NATO?

Ioan Mircea Paşcu: După părerea mea, în momentul de faţă noi trebuie să avem o opinie cu privire la evoluţia Alianţei, să ne formăm o opinie şi să începem să o discutam cu ceilalţi aliaţi.

A.Dăscălescu: Încă nu există o opinie conturată?

Ioan Mircea Paşcu: Nu ştiu. Nu-mi dau seama pentru că nu sunt în contact cu cei care răspund, dar ar trebui să avem o opinie despre cum ar trebui să arate NATO, ţinând seama de transformările care se petrec acum, cu americanii care se orientează mai mult spre Asia – Pacific, mai reduc din prezenţă aici, şi cu europenii care ar trebui să umple golul lăsat. Deocamdată încă nu ştim, dar s-ar putea ca NATO să devină mai mult politic decât militar. Nu este exclus ca americanii să facă o schimbare, să dea ei secretarul general şi să renunţe la comandantul suprem, pe care să-l dea europenilor. Este o varianta de lucru, se discută. Deci ar trebui să avem o opinie cu privire la acest lucru şi să ne vedem în continuare de treabă. Cea mai mare contribuţie pe care un stat membru o aduce la Alianţă este să fie capabil să se apere singur cât mai bine. Pare paradoxal, dar acesta este adevărul.


                                                                                                 
                                                                                                autor: Andreea Dăscălescu










sâmbătă, 30 august 2014

Pupă-l, mângâie-l şi bagă-l la-ncărcat!





         Microfoniada, al 7-lea simţ al omului, este pe cale de dispatiţie. Cine se simte în pericol, trebuie să apeleze de urgenţă la un zidar ca să-i acopere de îndată toate găurile. Există un risc foarte mare ca psihopatul fără simţul microfonului să vâre obiectul în primul abis al corpului uman. Şi nu poţi să acuzi pe nimeni de malpraxis, căci nu ştii care era, de fapt, gaura destinată senzaţiilor stereo. Aşa că îl laşi să încerce. La fel ca pe domnul din imagini.





         Microfonul poate salva omenirea de la dezastru, şoptind vorbe de duh care să-i ajute pe unii să-şi descopere originile rumegătoare. Acest obiect lungueţ şi cu fidelitate ridicată ar putea să le deschidă fiinţelor plutitoare apetitul pentru instituţia “pupatului în tot şi-n toate”, în timp ce altă categorie de “pipălşi” s-ar converti cât ai zice “2, 10, 2, 10, probă, probă” la credinţa absolută, dovedită prin sfeştania surround cu microfonul, pe sistemul 5.1. Iată dovada!






         Ultima categorie de oameni este reprezentată cu succes de “urechelniţe”. Ăştia au tendinţa de a duce la ureche tot ce nu încape în gură sau în mâini. De astfel de oameni trebuie să te fereşti pentru că aud tot. La ei, simţul auditiv are asigurare pe viaţă. Şi dacă se strică, scot rapid din buzunar altă pereche de urechi ca să nu piardă nimic din discursul care ar putea schimba universul. Iac-aşa!





joi, 28 august 2014

Ce înseamnă să fii virgin! Pe înţelesul tuturor! :)



                                                     

                         What's Virgin Mean?







Little girl looks up and asks, “mommy, what’s virgin mean?
The mother turns and responds, “sorry darling.”
Little girl: What does virgin mean
Mother: ( sighs) Girls and boys, I mean grown ups bodies are different but they are made to fit together in a very clever way.  Like a jigsaw
Little Girl: Like the jigsaws grandpa does
Mother: Yes. I mean no no, you see, Daddy has a special thing and when mommy and daddy love each other a lot then daddy takes his special thing and puts it in mommy’s special place.
Little Girl: Winchester
Mother: No darling. A special place on mommy’s body and uh that makes mommy feel very happy. (note the mother is now stirring a bowl of something white and creamy) It makes daddy feel happy as well. And eventually after awhile, sometimes quite quickly Daddy gets so happy there’s a sort of woosh and all of daddy’s little seeds race out and rush to get to mommy’s egg. And that is called making love.  Anyway until you do it for the first time, you’re well a virgin.  I think that just about covers it.
Little girl: So what’s extra virgin mean?

Portret de inventator

Portret de conducător

Portret cinematografic

Bloguri, Bloggeri si Cititori