Fostul ministrul al Apărării în guvernarea
Năstase, actualmente europarlamentar PSD, Ioan Mircea Paşcu, a dezvăluit
culisele Aderării României la NATO. La 10 ani de când ţara noastră este membru
cu drepturi depline în Alianţă, Paşcu a rememorat cele mai importante momente
care au culminat, în 2004, cu ridicarea steagului României la sediul NATO de la
Bruxelles.
În interviu, Paşcu aminteşte şi despre
tensiunile care au existat între SUA şi Rusia pe fondul Aderării noastre la
NATO, cât şi despre importanţa vizitelor celor doi preşedinţi americani în
România: Bill Clinton (1997) şi George W. Bush (2002).
El a punctat, de asemenea, momentul-cheie al
unui lung şir de reforme care au vizat Armata română din '99 încoace: plecarea
primului batalion într-un teatru de operaţii, eveniment la care a fost alături
de militarii noştri, în baza de la Kandahar, Afganistan.
A.Dăscălescu: Cum vedeţi Armata României înainte de Summitul de la Madrid şi, practic, înainte de a începe bătălia pentru NATO?
Ioan Mircea Paşcu: "Bătălia pentru
NATO" - acesta este şi titlul lucrării mele din 2007, pe care mă pregătesc
sa o reeditez, s-a lansat la începutul anilor ’90. Cei care au ridicat problema
americanilor pentru prima oară au fost cehii. Ulterior, această solicitare a
fost sprijinită şi de alţii, de exemplu de polonezi, lucrurile începând să
capete contur. Punctul nodal a fost în vara lui ’94 când presedintele rus Elţîn
a făcut o vizită la Varşovia şi acolo i-a scăpat, să spunem aşa, fraza că Rusia
nu ar avea nimic împotrivă dacă Polonia ar intra în NATO. Imediat au sărit consilierii lui Elţîn care au
spus că nu s-a înţeles bine, că fraza a fost scoasă din context. Îmi aduc
aminte că atunci când am auzit această declaraţie, am scris de mână un mic
memorandum, pe care l-am dus domnului preşedinte Iliescu. I-am spus: ‘Cursa
pentru NATO a început!’. Mi-am dat seama că din acel moment toată lumea va
presa în aceasta direcţie. Eu atunci eram secretar de stat la Ministerul
Apărării, şi cum înainte fusesem consilier prezidenţial, aveam intrare la
Cotroceni. Armata română începuse să se reformeze încă din noaptea de 22
decembrie ’89. În clipa în care Ceauşescu a plecat, conducătorii militari au
luat o serie de măsuri prin care armata să-şi recapete independenţa deoarece ea
era controlată de securitate. Noi am avut o armată mare, circa 300.000 de
oameni, dar din aceştia foarte puţini erau "operaţionali", respectiv
capabili să execute misiuni de luptă în cazul în care era nevoie. Astăzi, gradul
de operaţionalizare este mult mai mare. Mai toate unităţile militare româneşti
au trecut prin teatrele de operaţii şi au experienţă de luptă, ceea ce este un
lucru pe care atunci nu-l aveam. În acei ani, marea majoritate a armatei era
trimisa la lucru în agricultură, militarii erau folosiţi ca forţă de muncă
ieftină, foarte ieftină, aproape gratis. Această chestiune a trebuit să fie
schimbată. A doua chestiune care trebuia schimbată era mentalitatea asta că
armata nu face decât să păzească teritoriul naţional împreună cu alte
componente, credeam că suntem încercuiţi din toate părţile, că toată lumea ne
vroia răul. Ca să faci o schimbare în mai puţin de 10 ani şi să ajungi să
deplasezi forţe în Afganistan, în teatrele de operaţii, la 4.000 de km distanţă,
dintr-o mentalitate statică, defensivă, într-o mentalitate de proiecţie a
forţei şi cu o altă înţelegere, în condiţiile în care acolo trebuia să şi lupte
dacă era nevoie, asta a fost o schimbare extrem de importantă în ceea ce
priveşte organismul militar în România. Schimbarea s-a făcut treptat. Am început
restructurarea armatei prin micşorarea ei, în acelaşi timp schimbându-i şi
profilul. Lucrurile acestea au început chiar din anii ’90, iar apoi au fost
accelerate până în Summitul de la Praga şi după Summit. La
Praga s-a apreciat că parcursesem acest drum foarte rapid şi eram aproape de
finalizarea procesului. Ulterior a intervenit proiecţia forţei, adică s-a
trecut relativ repede de la static la dinamic. Noi am fost capabili să facem
această tranziţie nu numai ca mentalitate, dar şi fizic, ca logistică, ca
pregătire. Chiar am făcut-o mai bine decât alţii care erau în NATO. Am avut
norocul că noi am fost invitaţi să mergem în Afganistan înainte de Summitul de
la Praga şi am putut să demonstrăm de ce suntem capabili. Şi acolo, la faţa
locului, dar şi prin modul în care am reuşit să deplasăm un batalion la
Kandahar. Eu am fost cu primele elemente ale batalionului. Am intrat şi eu
acolo, în teatrul de operaţii, însoţindu-i pe băieţi, in iulie 2002.
A.Dăscălescu: Putem
să spunem că am fost favoriţii americanilor la un moment dat?
Ioan Mircea Paşcu: Am ajuns într-o poziţie în care ne-am câştigat
respectul americanilor, este adevărat. Dar atunci, în acele momente, noi am
fost o surpriză pentru toată lumea. Alte ţări consacrate în NATO au fost
nevoite să-şi trimită trupele cu trenul, în condiţiile în care se presupunea că
puteau să facă mai uşor această schimbare de macaz, de la apărarea teritoriala,
la proiecţia forţei. Chiar am discutat cu Dan Fried, de pildă, care fusese în
National Security Council, şi care a venit în România în 2002, însoţindu-l pe
preşedintele Bush. Mi-a mărturisit că în clipa în care noi, romanii, am reuşit
să ne transportăm forţele în Afganistan cu mijloace proprii, a spus la toată
lumea că România va intra în NATO.
A.Dăscălescu: Ce a însemnat pentru dumneavoastră Summitul de la Madrid
şi perioada imediat următoare, pentru că au existat tot felul de păreri, opinii
legate de relaţia noastră cu americanii. Unii spuneau că eram favoriţi, alţii că nu eram. Unii chiar afirmau că
nu ne aflam nici pe listele Summitului de la Praga.
Ioan
Mircea Paşcu: În primul rând a existat alternanţa la putere. În ’96 cei care
iniţiaseră reformele, guvernul nostru, a cedat locul CDR-ului. S-a întâmplat în
timpul cursei pentru NATO, chiar în ultima fază a "competiţiei".
Semnalele au fost mixte şi a fost o anumită bătălie pentru că ne-am dat seama
că avem de recuperat un handicap faţă de ţările Vişegrad, care au plecat clar
cu un avans înaintea noastră. Noi ne angajasem în această
"competiţie", însă de la sfârşitul lui ’96 mai era puţin timp pentru
că în iulie ’97 urma sa aibă loc Summitul de la Madrid. Există o diferenţă
calitativă între cele două tipuri de invitaţii trimise pentru aderarea la NATO
(n. r. – între cea de la Madrid şi cea de la Praga): prima invitaţie a fost mai
mult politică, iar cea de-a doua a fost şi pe criterii tehnice. Din partea
Romaniei, au existat atunci semnale mixte pentru că, pe de-o parte cei aflaţi
în opoziţie până în 1996 susţineau că nu aveam şanse atâta timp cât nu ajungeau
ei la guvernare, iar in momentul în care au ajuns la guvernare trebuia să
demonstreze că şansele respective se vor materializa. Lucrurile nu au ţinut
atât de mult de "performanţa" noastră, cât mai ales de ecuaţia
politica internă din Senatul SUA. Iar în SUA, pentru că această primă extindere
a fost mai mult politică, ea trebuia să fie un succes. Drept pentru care, in
Senatul american trebuia să existe un vot covârşitor pentru admitere. Din acest
punct de vedere, s-a făcut un calcul cu mai multe variante, dar pentru că aveau
nevoie de un succes răsunător, au mers pe varianta minima, a celor trei ţări
(n. r – Vişegrad - Cehia, Polonia şi Ungaria). Din acest motiv a şi venit la
Bucureşti presedintele Clinton, după Summitul de la Madrid, ca să ne spună că
dacă rămânem angajaţi, până la urmă vom intra în NATO, ceea ce s-a şi
întâmplat. Problema pentru noi a fost cum absorbim dezamăgirea primului val
ratat.
A.Dăscălescu: Şi cum am
absorbit-o? Pentru că până la urmă toată chestiunea asta cu Aderarea a picat pe
dumneavoastră…
Ioan
Mircea Paşcu: Am absorbit-o pentru că până la urmă am luat de bună ce ne-au
spus americanii. A picat sau nu pe noi pentru ca noi făcusem, totuşi, nişte
paşi relativ importanţi, adică rezolvasem problema tratatului cu Ungaria, care
era cea mai spinoasă şi pe urmă, cei care au venit după noi, s-au grăbit să
încheie repede, pe picior, tratatul cu Ucraina, numai ca să arate că n-avem
probleme cu vecinii, în speranţa că această chestiune ne va purta pe val, direct
in NATO. A fost o întâlnire la Sintra (Portugalia) a miniştrilor de externe,
unde a fost şi domnul Severin. Se pare că acolo lucrurile s-au spus foarte clar
că nu vom intra în NATO (n. r- în primul val), însă acest lucru nu a vrut să
fie acceptat de ai noştri. Regretatul Ron Asmus, pe atunci oficial al
administraţiei Clinton, a şi scris in cartea sa că administraţia românească nu
a luat în seamă semnalele negative primite. Chiar exista şi o formulă, întrucât
noi n-am vrut să ţinem seama, s-a şi spus la un moment dat că românii au
procedat ca acel comandant de navă care a zis: 'Dă-le încolo de torpile, cu
toată viteza înainte!'. S-a referit exact la acea perioadă dintre ’96 şi ’97.
Apoi, când s-a constatat că nu intrăm în NATO, a existat o solicitare complet
aiurea din partea administraţiei noastre. O delegaţie românească aflata în SUA
s-a întors la Washington după încheierea vizitei şi a solicitat acolo nişte
condiţii: un mare împrumut, baze americane în România, nişte lucruri care i-au
lăsat perplecşi pe americani.
A.Dăscălescu: Dacă tot nu intrasem în NATO, măcar nişte avantaje vroiam
şi noi…
Ioan Mircea Paşcu: Da, însă suna cam aşa:
dacă nu ne-aţi primit în NATO sunteţi datori să ne daţi altceva. O chestiune
pur românească, de târguiala, ce nu dă bine în cercurile care fac marea
politică.
A.Dăscălescu: Nu am avut noroc cu Summitul de la Madrid, dar ulterior
americanii, chiar prin vocea preşedintelui Clinton, care a venit la Bucureşti
pe 11 iulie 1997, ne-au asigurat că dacă vom urma calea pentru care eram angajaţi,
eram ca şi intraţi în NATO.
Ioan Mircea Paşcu: Da. Aşa este. Aşa cum am
spus, acela a fost un lucru pozitiv. Americanii care, din considerentele pe
care le-am expus s-au opus intrării noastre în primul val, au menţinut totuşi
uşa deschisă pentru aderarea noastră la NATO. E drept că exista un interes
dincolo de România. România era o ţară mare, al cărei 'caz' trebuia să fie
rezolvat, până la urmă, favorabil, fapt ce facilita intrarea şi altor ţări în
NATO.
A.Dăscălescu: Avem o poziţie strategică bună…
Ioan Mircea Paşcu: Poziţie strategică,
populaţie, armată şi altele. Aveau nevoie de o ţară ca România, aveau nevoie şi
de Slovenia (n- r - care figurase şi ea pe lista de dinainte de Madrid)
bineînţeles, ca să existe garanţia că va exista un al doilea val. Acest lucru
s-a şi întâmplat pentru că pe americani îi interesa să aducă Ţările Baltice în
NATO. Aceasta a fost una dintre raţiunile pentru care noi trebuia să rămânem în
continuare 'în joc', ca să ne poată fi 'alipite' Ţările Batice. Aşa că pe de-o
parte ni s-a spus nu, dar pe de altă parte trebuia să fim încurajaţi. Aici au
fost două momente. Un prim moment a fost operaţiunea NATO din Kosovo, unde
vechea administraţie s-a comportat foarte bine, e drept şi cu sprijinul nostru.
A fost un moment când în România a venit comandantul suprem al NATO, generalul
Joseph Ralston, pe care l-am asigurat personal că ţara noastră va închide
spaţiul aerian pentru ruşi şi îl va deschide pentru NATO. Lucrul acesta nu se
putea face în Parlamentul de atunci fără sprijinul PSD-ului, pe care noi l-am
dat. În orice caz, acţiunea Kosovo rămâne ca un gest făcut de administraţia
anterioară, administraţia Constantinescu, şi a fost un lucru pozitiv. Al doilea
element, cel mai important, a fost accelerarea reformei care trebuia să dea
primele rezultate până în Summitul de a Praga. Ori noi, care preluasem din nou
guvernarea, nu am dispus decât de o fereastră mică de oportunitate, practic am
avut la dispoziţie doar un an şi jumătate, deoarece am venit la putere în
decembrie 2000, iar în noiembrie 2002 era Summitul de la Praga.
A.Dăscălescu: Pentru Summitul de la Praga deja erau alte condiţii
referitoare la aderare, mult mai aspre.
Ioan Mircea Paşcu: Sigur că da. Deja se punea problema unui Membership Action
Plan (MAP). Primul val de ţări care au intrat în NATO a fost un succes politic,
dar americanii şi ceilalţi aliaţi şi-au dat seama că toate ţările acestea, ale
noastre, vin dintr-o altă cultură care trebuia să se adapteze la cea
occidentală, ceea ce însemna inclusiv o alta organizare. Era un model stabilit
de toate ţările respective, un model politic general valabil, aplicat în toate
ţările NATO, dar mai ales un model tehnic. Trebuia să dispună
de forţe capabile să intervină în caz de nevoie, să fie operaţionale, ori
procesul de reformă in aceasta direcţie, a încetinit la noi foarte mult in
perioada 1997-2000. Când am revenit la
putere, noi am reluat procesul acesta şi am apăsat pe accelerator. De
pildă, când am revenit la guvernare în 2000, toată piramida gradelor din armata
română era inversată, adică gradele mari erau sus, iar baza piramidei era
foarte îngustă. Noi am fost nevoiţi să inversăm din mers lucrurile. Au fost o
serie de măsuri pe care am avut curajul să le luăm. A intervenit apoi
Afganistanul, ulterior Irakul, şi am fost nevoiţi să ne organizăm corespunzător.
A.Dăscălescu: Când aţi venit la Ministerul Apărării, în anul 2000,
v-aţi format echipa dumneavoastră?
Ioan Mircea Paşcu: Nu, am păstrat echipa militară pe care am găsit-o.
Şeful Statului Major General, generalul Popescu, fusese numit cu doar o lună
înainte să preluăm noi puterea. Dacă domnul preşedinte Constantinescu ar fi
fost mai bine sfătuit, ar fi amânat nominalizarea noului Şef de Stat Major,
lăsând-o la latitudinea noastră pentru că tot urma să preluăm guvernarea. Însă
domnia sa, probabil sfătuit de unii, a zis nu, haide să-l numim noi repede,
pentru ca noii guvernanţi să-l schimbe şi apoi să putem spune că PSD
destabilizează armata. Dar noi nu l-am schimbat şi a fost foarte
bine. Eu am avut un rol esenţial în a păstra echipa militară. Eu îi mai ştiam
pe militari, pentru că fusesem anterior secretar de stat. Şi militarii mă ştiau
pe mine. În discursul meu de la început, de la preluarea mandatului, le-am spus
care erau priorităţile noastre până la aderarea la NATO.
A.Dăscălescu: Care au fost aceste priorităţi?
Ioan Mircea Paşcu: Accelerarea reformei,
operaţionalizarea, schimbări în domeniul armamentelor şi al contactelor cu
firmele străine; ne-am concentrat pe firme mari. Am abandonat puzderia de firme
micuţe care se învârteau în jurul ministerului. Cei mari puteau să aibă şi
influenţă politică. Echipa politică am adus-o noi. Aceea a fost nouă. Din ea
făceau parte George Maior, Sorin Encuţescu, Gheorghe Matache. Alţii au revenit
alături de noi cum a fost domnul Şerban Lungu.
A.Dăscălescu: Domnul George Maior, actualmente şeful SRI, a fost şi cel
care a negociat prima plecare în teatrele de operaţii…
Ioan Mircea Paşcu: Domnul Maior împreună cu
generalul Ioan Sorin au plecat la Londra pentru a discuta prima participare de
acest gen. Au şi dat un telefon de acolo şi mi-au spus că în prima fază merg
(n.r – în teatrul de operaţii din Afganistan) numai cei care pot să trimită de
la nivelul brigadă în sus, ori noi nu puteam să trimitem o brigadă şi au rămas
pentru partea a doua a negocierii, când am putut să trimitem un detaşament
combinat. Prima varianta a fost participarea la ISAF, care s-a limitat la Kabul
şi aeroportul din Kabul. Am avut o participare acolo, dar sub nivel de brigadă
cum se solicitase anterior.
A.Dăscălescu: Este foarte interesant că în timp ce dumneavoastră eraţi
pe la summituri şi alte întâlniri cu oficialii străini, aflaţi că pe la noi
prin ţară mai cade câte un avion MIG 21 Lancer. Povestea asta v-a încurcat în
drumul spre NATO?
Ioan Mircea Paşcu: Lucrurile acestea se
petreceau cu o frecvenţă destul de ciudată. Dacă cumva lucrurile nu au fost cu
totul întâmplătoare şi eu înclin să cred că nu au fost, cred că s-a ignorat un
fapt: eu fiind acolo (n. r- în discuţii oficiale) puteam să ajut interpretarea
într-un sens favorabil României. Şi am şi profitat de acest lucru. Eram la
Munchen, la Conferinţa de Securitate, unde erau toţi miniştrii apărării, toţi
şefii de Stat Major, iar când s-au întâmplat două asemenea momente, am putut să
modelez percepţia care dacă s-a vrut să fie negativă, până la urmă n-a fost
negativă.
A.Dăscălescu: Poate că ruşii ne supravegheau…
Ioan Mircea Paşcu: Nu ştiu, nu vreau să spun,
nu am dovezi. Credinţa mea este că, totuşi, incidentele nu aveau cum sa fie
chiar întâmplătoare...
Ioan Mircea Paşcu: 'It happens!'. Se întâmplă şi la case mai mari. Pe mine
Donald Rumsfeld, care a fost manager în administraţiile americane, cel mai
tânăr ministru al Apărării din America, şi totodată cel mai în vârstă (n-r-
care a stat cel mai mult în această funcţie), m-a învăţat câteva lucruri. Mi-a
spus printre altele: 'Când se întâmplă ceva negativ şi trebuie adus la
cunoştinţa opiniei publice, fă-o dumneata primul şi imediat, pentru că dacă nu,
vor începe speculaţii şi va fi mult mai greu de corectat percepţia creată!'. Şi
aşa am şi făcut! Eu am fost cel care a adus la cunoştinţa factorilor externi ce
s-a întâmplat în România, nu am aşteptat să fie informaţi prin intermediul
ambasadelor, ataşaţilor militari etc.
A.Dăscălescu: Drumul spre NATO a fost, până la urmă, un succes, iar
chestiunea aceasta a fost apreciată chiar de către preşedintele Bush care v-a
zis: 'Good job!'
Ioan Mircea Paşcu: 'Good job!'. De două ori mi-a spus asta. O data când a
vizitat România, în 2002, şi a doua oară la Summitul de la Istanbul, în 2004,
când noi eram deja în NATO. Presedintele Bush revenea în sală după o pauză. Eu
eram la masa delegaţiei noastre, iar domnia sa a trebuit să treacă pe lângă
mine. Atunci l-am oprit şi i-am spus: 'Domnule preşedinte, eu sunt ministrul
apărării din România, iar când aţi vizitat ţara noastră în 2002, mi-aţi strâns
mâna şi mi-aţi spus ‘Good job!’'. S-a uitat la mine, mi-a strâns din nou mâna şi
mi-a spus din nou: 'Good job!'.
A.Dăscălescu. Povestiţi-mi despre momentul Summitului de la Praga, când
toată delegaţia română era acolo. Cum s-a primit vestea că România a fost
acceptată în NATO?
Ioan Mircea Paşcu: A fost o Reuniune a NATO
în cursul dimineţii, unde s-a luat, practic, decizia de a fi invitaţi. Am
urmărit-o la televizor, la sediul ambasadei noastre de la Praga. De acolo avem
şi nişte fotografii cu o sticlă mare de şampanie pregătită de ambasadorul
Tinca. Am servit cu toţii o cupă de şampanie pentru că fusesem invitaţi să
intrăm în NATO şi toată lumea a fost bucuroasă. Apoi, am ajuns la Reuniune
după-amiaza, într-un oraş gol pentru că Praga era un oraş pustiu, 'ghost city'.
Autorităţile dăduseră câteva zile libere şi mai toţi praghezii au profitat de
asta. Am ajuns la sediul unde se desfăşura Summitul, am intrat în sală, după ce
într-adevăr invitaţia de aderare fusese adresată. Îmi aduc aminte că a venit la
mine Lordul Robertson (n.r – fost Secretar General al NATO), pe care eu îl
cunoşteam din 1985. Pe atunci era purtător de cuvânt pe afaceri externe în
opoziţie, la laburişti. Ne-am amintit de o discuţie pe care o avusesem
anterior, în Consiliul NATO, unde spusesem că speram ca invitarea României să
se petreacă cât mai repede, cât mai eram în viaţă, pentru că n-aş fi vrut ca
fetele mele să vină la mormânt şi să spună: 'tată, dacă ai fi trăit, să vezi că
până la urmă am intrat totuşi în NATO'. Aş vrea să văd cu ochii mei lucrul
acesta, am spus. Lordul Robertson a reţinut, iar când am intrat în sală, la
Praga, a venit la mine şi mi-a spus: 'Vezi? S-a întâmplat în timpul vieţii
tale!'.
A.Dăscălescu: Şi nu doar că s-a întâmplat în timpul vieţii, dar şi
familia dumneavoastră a putut să asiste la momentul istoric, atunci când a fost
ridicat steagul României la sediul NATO.
Ioan Mircea Paşcu: Aici a fost o chestiune
interesantă pentru că militarii au avut o ceremonie a lor la Mons, Cartierul
General al NATO, unde eu nu am participat, iar partea politica a NATO a avut o
ceremonie la Bruxelles, la care au fost invitaţi doar miniştri de externe. Am
hotărât să merg şi eu şi le-am spus celor de la NATO: 'Nu vă supăraţi, cred că
am şi eu o contribuţie aici' (nu am fost singurul, căci au mai fost la
Bruxelles vreo doi sau trei alţi miniştri ai apărării). Am fost cu fata mea cea
mica, Teodora şi cu soţia. Fata mea avea zece ani când a participat la acest
moment.
A.Dăscălescu: Ce aţi simţit când s-a ridicat drapelul României la
sediul NATO?
Ioan Mircea Paşcu: Am avut un sentiment de
datorie împlinită. Viaţa mi-a dat şansa să lupt pentru aderarea noastră la NATO
şi să fiu principalul factor de negociere. I-am spus atunci fetei mele: 'Să nu
uiţi momentul acesta pentru că se întâmplă o dată în viaţă, iar tu ai avut
ocazia să fi aici. Când vei avea şi tu copiii şi nepoţi, vei putea spune că ai
fost acolo când s-a ridicat steagul României'. Acum, pentru că, în drumul spre
aeroportul din Bruxelles, trec des printre clădirea veche a NATO şi noua
clădire aflată în construcţie, lucrurile par micuţe în proporţie fizică, dar rămân
uriaşe ca semnificaţie pentru securitatea noastră! A fost cel mai important
moment din cariera mea, pentru că România intra în NATO o singura dată şi nu
pot decât să fiu recunoscător că am avut şansa să se întâmple în perioada mea,
'during my watch', cum se spune, şi ca am putut sa contribui substanţial la
realizarea acestui deziderat major al romanilor.
A.Dăscălescu: Aeroportul Kogălniceanu are deja o istorie în ceea ce
priveşte trecerea trupelor americane pe acolo. S-a întâmplat prima dată în ianuarie 2002. Cum de au ales americanii la
acea vreme aeroportul din România?
Ioan Mircea Paşcu: Povestea a început mai demult. Noi
am realizat că dincolo de garanţia articolului 5 al NATO este nevoie şi de o
garanţie bilaterală, americană. Acest lucru se putea întâmpla numai în
condiţiile în care exista o bază pe teritoriul României. Noi am lucrat în anii
'90 pentru acest lucru. Au fost nişte discuţii cu americanii în primii ani ai
deceniului, în timpul primului conflict din Iugoslavia, cel din Bosnia –
Herţegovina, legate de aeroportul din Timişoara. Atunci, însă, au câştigat
maghiarii, pentru că ei au avut o bază la Tassar, utilizata anterior de sovietici,
pe care au pus-o la dispoziţie. Deci, deşi nu am reuşit cu Timişoara, am rămas
să încercăm cu Constanţa. La începutul anilor 2000, americanii au luat pana la
urma în calcul Kogălniceanu, dar au luat în calcul şi Burgas din Bulgaria.
A.Dăscălescu: Deci şi atunci am fost la pachet cu bulgarii…
Ioan Mircea Paşcu: Da, asta este soarta
noastră, pentru că am intrat în cărţile Occidentului în al doilea val. Cam asta
a fost ordinea şi la NATO, şi la UE: Ţările Vişegrad (Cehia, Polonia, Ungaria),
apoi Ţările Baltice (Estonia, Lituania, Letonia), Slovacia, Slovenia, România
si Bulgaria, după care urmau şi fostele republici sovietice. Deci am fost luaţi în calcul cu bulgarii de la
început. Noi cu Constanţa, ei cu Burgas, dar nu chiar în acelaşi timp.
Americanii ne-au testat mai întâi. Ei au spus aşa: 'Vă propunem să rotim
contingentul nostru din Kosovo şi sa îl aprovizionăm prin Constanţa'.
A.Dăscălescu: În condiţiile în care noi atunci nici nu primisem
invitaţia de Aderare la NATO discutată ulterior la Summitul de la Praga...
Ioan Mircea Paşcu: Exact. Atunci noi am
realizat că era vorba despre un test şi am răspuns pozitiv la această
propunere, iar lucrurile au început să se şi deruleze în acest sens. Americanii
au fost mulţumiţi, dar apoi a apărut o altă perspectiva. Între timp, la
sfârşitul lui 2001 a început operaţiunea din Afganistan, ulterior a survenit şi
cea din Irak. Se punea deci o alta problemă: nu mai era vorba despre un port
prin care alimentezi un contingent nu departe de graniţele tale (n.r - în Kosovo),
ci era vorba despre o bază de proiecţie a forţei pentru SUA spre cele doua
teatre de operaţii. Avioanele lor zburau două ore din Germania până aici, unde
făceau o escala de realimentare, iar peste alte două – trei ore ajungeau în
teatrul de operaţii. Plus că era vorba de un adevărat coridor aerian. Am avut
discuţii foarte serioase atunci cu americanii şi le-am spus că nu pot să opteze
exclusiv ori pentru bulgari, ori pentru romani. In cel mai rău caz, trebuia să
ia in calcul ambele baze. Până la urmă aşa s-a şi întâmplat. Kogălniceanu a intrat în joc. A fost şi momentul
în care s-a deschis conflictul din Irak. Am fost bineînţeles chestionaţi dacă
legile româneşti permit ca forţele americane de pe Kogălniceanu să intre direct
în Irakul de Nord, pentru că Turcia nu a permis acest lucru. Turcii
aveau alt tip de negociere cu americanii, pe mai multe paliere, şi acesta era
un singur element pentru ei. Pentru noi, această solicitare nu prezenta vreun
obstacol, şi ca atare am dat un un răspuns pozitiv. Este drept că turcii ne-au
reproşat ulterior această chestiune, dar le-am spus că asa cum ei nu au venit
să discute cu noi nimic înainte, ne-am socotit 'liberi de contract', ca să
utilizez un termen sportiv. De aici a pornit pregătirea acelui acord încheiat
cu SUA, referitor la utilizarea de către americani a unor baze militare
româneşti. Acordul efectiv, care includea Kogălniceanu, a fost semnat la
Bucureşti, în prezenţa Condolizzei Rise, în decembrie 2005.
A.Dăscălescu: În timp ce americanii vă solicitau sprijin pentru a
efectua rotaţia contingentului din Kosovo prin portul Agigea si aeroportul
Kogălniceanu, aflaţi că pe internet stătuse timp de două ore un site rusesc
pirat, care conţinea informaţii defăimătoare la adresa României?
Ioan Mircea Paşcu: Ei au tot încercat să
interfereze cu această operaţiune a noastră. Nu le convenea, pentru că ei
socotesc Marea Neagră ca fiind o zonă de prioritate exclusivă pentru Rusia. Noi
am obţinut pana la urmă, materializarea câtorva iniţiative multilaterale în
Marea Neagra, cea mai importanta dintre ele fiind "Blackseafor". Au
mai fost şi momente în care, atunci când au venit nişte fregate occidentale, au
vrut să vină şi ruşii in vizita, exact în aceeaşi perioadă. Cred că au vrut să
afle cât mai multe despre această implantare americană în zonă, dacă este sau
nu de durată, ce proporţii urma să aibă etc. Însă lucrurile nu s-au derulat la
nivelul nostru. Au fost negociate de ruşi şi americani direct, peste capul
nostru, al tuturor. Americanii au venit cu această noua concepţie de structură:
ei construiesc o anumită infrastructură la Kogălniceau, lasă câţiva oameni ca
să aibă grijă de ea, dar nu lasă forţe permanente cum s-a întâmplat în timpul
Războiului Rece, ci vin numai pentru exerciţii, când au nevoie.
A.Dăscălescu: Despre baza de la Deveselu ce părere aveţi?
Ioan Mircea Paşcu: Cu Deveselu este altceva.
În general, legat de aceste baze, lucrurile acestea au fost până la urmă
discutate în 2004, la Conferinţa de Securitate de la Munchen. Serghei Ivanov,
care era atunci ministrul rus al apărării, a spus că Rusia nu avea nimic
împotriva utilizării acestor baze legate de Irak şi Afganistan. Ulterior au
devenit intransigenţi. Practic, eu nu ştiu să fi discutat direct cu noi, cel
puţin nu atunci când eram eu ministru al apărării. Tot ce au spus referitor la
noi de atunci încoace, mai ales in contextul scutului anti-rachetă, au spus ca
să se audă mai întâi la Washington şi,
abia apoi, eventual şi la Bucureşti, astfel încât să ne speriem şi să le spunem
americanilor ca nu ne mai interesează participarea la scut.
A.Dăscălescu: Înainte ca ţara noastră să intre în Alianţă aţi lansat o
formulă. Spuneaţi atunci că drumul spre Praga trece pe la Kandahar. Ce v-a
determinat să faceţi această afirmaţie?
A.Dăscălescu: V-au solicitat americanii cu forţe în Afgansitan?
Ioan Mircea Paşcu: Da, americanii au deschis
ei înşişi acest subiect. A venit la mine regretatul general Mihai Popescu,
Şeful SMG, care mi-a spus că americanii ne întrebau dacă puteam trimite şi
întreţine, prin mijloace proprii, un batalion de infanterie în Afganistan, la
Bagram. Noi am răspuns afirmativ, indicând ca urma sa ne transportăm singuri
oamenii, iar pentru echipamentul greu, aveam să utilizăm o navă care aparţinea
MApN. Ni s-a spus să ducem tot materialul la Doha, în Qatar, urmând să fie preluat
de acolo de americani şi dus la Kandahar, noul loc de dislocare fixat pentru
noi, în locul Bagramului. În timp ce noi soseam la Kandahar, soseau şi
avioanele americane care descărcau containerele cu echipamentul nostru.
A.Dăscălescu: A fost prima misiune pe care ne-au cerut-o?
Ioan Mircea Paşcu: Da. Asta se întâmpla prin
ianuarie, februarie 2002, iar Summitul de la Praga era programat în noiembrie.
Imediat am înţeles valoarea politică a acestei invitaţii. Faptul că ne-am
achitat aşa cum trebuie de ea, a eliminat orice alte semne de întrebare cu
privire la capacitatea României de a funcţiona ca un aliat serios în cadrul
NATO.
Ioan Mircea Paşcu: Diferenţa este că
adminsitraţia Clinton a spus nu solicitării noastre de admitere în NATO, în
timp ce administraţia Bush a spus da. Aceasta a fost marea diferenţă. Clinton a
venit să ne spună că vom intra în NATO în mod cert, dar nu se ştia momentul, în
timp ce Bush a venit şi ne-a spus că, odată intraţi în NATO, de acum înainte
orice ameninţare la adresa noastră era o ameninţare la adresa SUA, ceea ce este
o diferenţă de la cer la pământ.
A.Dăscălescu: Cum apreciaţi discursul lui George W. Bush din Piaţa
Revoluţiei - Bucureşti din 23 noiembrie 2002 - atunci când la final a ieşit
curcubeul?
Ioan Mircea Paşcu: Multă lume l-a cunoscut pe
presedintele Bush mai degrabă din relatările adversarilor săi, dar George W.
Bush a fost şi este un politician extrem de abil. Nu întâmplător a câştigat
două mandate. Le-a câştigat pe merit. Mai ales că pentru al doilea mandat a
făcut campanie exact în statele - cheie. El a arătat cum un bun politician
reuşeşte să improvizeze, folosindu-se de o situaţie care apare neaşteptat,
pentru a da substanţă şi pentru a întări mesajul pe care vrea sa îl transmită.
Atunci a spus că acest curcubeu a fost un semn, a fost un arc între situaţia
noastră de dinainte şi de după Praga. Mi-a şi spus ulterior, la Summitul de la
Istanbul, după ce mi-a zis 'Good job!' a doua oară, că îşi aduce aminte cu mare
plăcere de curcubeul acela, pe care nu o să-l uite vreodată.
Ioan Mircea Paşcu: În NATO am reuşit să
demonstrăm că suntem un partener serios, un partener care are o contribuţie
importantă la Alianţă, că suntem dedicaţi Alianţei, şi din acest punct de
vedere cred că ne-am câştigat un loc meritat. În acelaşi timp, cred că am făcut mai puţin decât am
fi putut să facem.
A.Dăscălescu: Poate ne-am culcat pe o ureche că americanii
ne plac…
Ioan Mircea Paşcu: Nu. Într-o primă fază, să spunem până la criză, când
au existat bani, am fi putut să facem mai mult, dar nu a prea existat interes
la niveluri înalte. Apoi nu am mai prea avut bani. Aşa s-a
întâmplat şi cu avioanele F 16. Atunci când am avut bani, nu am avut curaj politic şi când am avut curaj
politic, nu am mai avut bani. De fapt, probabil, am căpătat curaj politic
tocmai pentru că nu mai aveam bani.
A.Dăscălescu: Apropo de achiziţia avioanelor F 16, consideraţi că este
o decizie bună?
Ioan Mircea Paşcu: După părerea mea, da. Aici
lucrurile trebuie judecate în perspectivă. Nu discutăm că un avion este mai bun
decât altul sau că primim offset pentru industrie. Şi aşa UE vrea să elimine
offset-ul, deci mare lucru nu am fi obţinut, dar este vorba despre ce ţară vine
în sprijinul tău în caz de nevoie. Vine Suedia cumva, în caz că România este
atacată? Nu! Mai degrabă SUA. Ori SUA nu zboară cu avioane Grippen. Statele
Unite zboară cu F 16, F 18 şi atunci mentenanţa pe care trebuie să le-o pui la
dispoziţie, ca să nu fie nevoiţi să o care cu ei aici, deoarece în caz de criză
nu e timp de asta, trebuie să fie pentru avioanele utilizate de americani. De
aceea este bine să ai avioane de acelaşi tip cu americanii, pentru că ai
mentenanţa asigurată pentru tine şi deci, automat, o extinzi şi pentru aliatul
american.
A.Dăscălescu: Dar ce ne facem în momentul de faţă dacă, să zicem,
izbucneşte un conflict şi trebuie să ne apărăm? Suntem capabili cu MIG-urile
bătrâne pe care le avem?
Ioan Mircea Paşcu: În momentul de faţă, eu
sunt convins că în cazul în care s-ar întâmpla ceva, vor funcţiona mecanismele
NATO de proiecţie a forţei spre zonele înaintate. Uitaţi-vă, de pildă, că
poliţia aeriană, pe care noi ne-o asiguram singuri, pe partea de Nord şi de Sud
a ţării, fiind conectată la sistemele radar şi centrele de comandă NATO, în
Ţările Baltice, se face de către ţări NATO. Inclusiv noi am zburat acolo. Acest
serviciu de politie aeriană a intrat în funcţiune în clipa în care Ţările
Baltice au înmânat la Washington documentele de ratificare a tratatului NATO,
moment la care am fost prezent şi eu. În clipa în care documentele erau depuse
în mâna lui Colin Powell, Secretarul de Stat al SUA, în Ţările Baltice se
ridicau de la sol avioanele NATO care începeau să îndeplinească serviciul
respectiv. Aceasta situaţie s-a datorat faptului că Ţările Baltice nu au
'adâncime teritoriala' pe care sa o 'negocieze' în schimbul timpului până la sosirea
sprijinului din partea NATO. La ei este o chestiune de apărare înaintată.
Prezenţa avioanelor NATO înseamnă că Alianţa este implicată din prima clipă în
apărarea teritoriului respectiv.
A.Dăscălescu: Mai suntem priviţi ca “săracii Europei” în ceea ce priveşte
economia?
Ioan Mircea Paşcu: Categoric. Dacă te uiţi la
procentajul pe care îl acorzi Apărării. Pe vremea noastră, noi ne-am angajat la
un procent de 2,37% din PIB pentru apărare. Acesta a fost păstrat încă un an
după ieşirea noastră de la guvernare (2005), după care a început să scadă, deşi
existau bani. Asta este culmea. Armata a început să cunoască lipsuri imediat
după 2005, deşi bani existau. Era o chestiune de opţiuni, de priorităţi.
Ioan Mircea Paşcu: A fost o întâlnire
importantă din mai multe puncte de vedere, la care au venit toţi miniştrii
apărării din ţările NATO. O primă chestiune importantă este că am obţinut-o
înainte să fim, efectiv, primiţi în NATO. Aveam trimisă invitaţia, dar urma să
fim primiţi oficial ulterior, iar asta însemna ceva. Simbolistica acestui
eveniment era că urma sigur să intrăm în NATO. Îmi aduc aminte că Lordul
Robertson (n. r – fostul Secretar General al NATO) a spus că anunţă cu bucurie
şi regret că România a primit această Reuniune informală a miniştrilor apărării
din Alianţă, de la Poiana Braşov. Cu bucurie, pentru România, şi cu tristeţe, deoarece
el nu va mai fi în funcţie când va avea loc intrarea noastră. Şi intr-adevăr aşa a fost. Am aşteptat delegaţia
americană, ne-am organizat foarte bine. Ei au venit întâi la Kogălniceanu
pentru că am vrut ca delegaţia americana să vadă cu ochii ei potenţialul bazei
respective. I-am transmis acest lucru lui Don Rumsfeld: în clipa în care va
primi un memorandum care vorbeşte de Kogălniceanu, să nu aibă doar o hârtie în
faţă, ci şi imaginile de la faţa locului. A văzut baza, era o zi friguroasă, îmi aduc
aminte. El venise cu un avion Air Force, iar la plecarea spre Bucureşti a venit
la mine şi m-a întrebat dacă nu vreau să vin cu el şi cu ambasadorul
american, J.D. Crouch, să zburăm
împreună la Bucureşti. Am acceptat şi aşa am zburat şi eu o data în viaţă cu un
asemenea avion... Pe drum am stat de vorbă cu amândoi. Ei se cunoşteau, erau şi
prieteni de familie, el cu ambasadorul J. D. Crouch. La Poiana Braşov au fost
discutate modul de implementare al hotărârilor luate la Summitul de la Istanbul
din iunie 2004. Au fost momente importante la Poiana Braşov. Unul dintre ele,
pe care mi-l aduc aminte, a fost că după întâlnirea noastră oficială, am
coborât cu toţii la Braşov, la Cercul Militar, unde avea loc primirea oficială
la domnul preşedinte Iliescu. Urmau apoi nişte negocieri între ruşi şi
americani, între ministrul Ivanov şi secretarul Rumsfeld. Americanii au cerut
să meargă cu maşinile lor, din raţiuni de securitate. Rumsfeld a avut tot
timpul securitatea lui separată, în plus faţă de securitatea asigurată de noi
pentru toată lumea. Bineînţeles ca mi-am dat acordul să folosească mijloacele
proprii. A venit, însă, şi ministrul Ivanov care a solictat acelaşi lucru, mai
mult din egalitate cu americanii. 'Egalitatea' dintre ei era însă o chestiune
pe care nu noi o tranşam. Ruşii şi americanii erau două mari puteri, discutau
între ei la nivelul lor. Ca dovadă, domnul preşedinte Iliescu, când a plecat, a
intrat peste ei ca să-şi ia rămas bun. Au fost unii, în ambele delegaţii, care
s-au uitat aşa un pic ciudat, dar domnul preşedinte n-a ţinut seamă, a intrat
in camera unde aveau loc discuţiile dintre americani şi ruşi, a spus că pleacă
şi şi-a luat la revedere. Ambele delegaţii s-au ridicat respectuos, au răspuns
la salut, apoi şi-au reluat discuţiile. Al doilea aspect pe care mi-l amintesc
este că ministrul rus Ivanov nu ne-a anuţat sigur că vine. Eu atunci am spus că
şi dacă vine şi dacă nu vine, noi trebuie sa avem o vilă pregătită pentru el la
Poiana Braşov. Am zis că şi în cazul în care vine, noi închiriem vila şi o
plătim goală. Pentru că ministrul Ivanov putea să vină în orice clipă şi dacă
ne surprindea fără locaţie pentru el, sau cu un aranjament mai prost, era o
bilă neagră pentru noi. Şi într-adevăr aşa a fost. A venit mai târziu, însă
vila sa îi stătea la dispoziţie. A fost foarte mulţumit.
A.Dăscălescu: La Summituri sau la întâlniri importante veneau şi ruşii?
Erau invitaţi?
Ioan Mircea Paşcu: Da, la Summituri
întotdeauna participă delegaţia rusă. Exista în Alianţă un Consiliu NATO –
Rusia, care se întruneşte mereu când este un Summit NATO. Iată că presedintele
Putin nu a fost la Summitul de la Chicago, dar a fost la Bucureşti în 2008.
Când sunt Summituri, acesta este un punct obligatoriu în program.
A.Dăscălescu: După intrarea noastră în NATO, în 2004, putem să spunem
că primul eveniment important a fost Summitul de la Bucureşti?
Ioan Mircea Paşcu: Da. Acela a fost un moment
important, iar România l-a primit şi ca o recunoaştere a contribuţiei pe care a
adus-o în NATO. Summitul a contribuit la creşterea profilului nostru.
A.Dăscălescu: Ce ar mai fi de făcut în zilele noastre pentru a ne
alinia la standardele NATO?
Ioan Mircea Paşcu: După părerea mea, în
momentul de faţă noi trebuie să avem o opinie cu privire la evoluţia Alianţei,
să ne formăm o opinie şi să începem să o discutam cu ceilalţi aliaţi.
A.Dăscălescu: Încă nu există o opinie conturată?
Ioan Mircea Paşcu: Nu ştiu. Nu-mi dau seama
pentru că nu sunt în contact cu cei care răspund, dar ar trebui să avem o
opinie despre cum ar trebui să arate NATO, ţinând seama de transformările care
se petrec acum, cu americanii care se orientează mai mult spre Asia – Pacific,
mai reduc din prezenţă aici, şi cu europenii care ar trebui să umple golul
lăsat. Deocamdată încă nu ştim, dar s-ar putea ca NATO să devină mai mult
politic decât militar. Nu este exclus ca americanii să facă o schimbare, să dea
ei secretarul general şi să renunţe la comandantul suprem, pe care să-l dea
europenilor. Este o varianta de lucru, se discută. Deci ar trebui să avem o
opinie cu privire la acest lucru şi să ne vedem în continuare de treabă. Cea
mai mare contribuţie pe care un stat membru o aduce la Alianţă este să fie
capabil să se apere singur cât mai bine. Pare paradoxal, dar acesta este
adevărul.
autor: Andreea Dăscălescu
Acum dețin o afacere proprie cu ajutorul Elegantloanfirm cu un împrumut de 900.000,00 USD. la 2% tarife, la început, am învățat, a fost o glumă până când cererea mea de împrumut a fost procesată în cinci zile lucrătoare și fondurile solicitate mi-au fost transferate. acum sunt un mândru proprietar al unei afaceri mari, cu 15 personal care lucrează sub mine. Toate mulțumesc ofițerului de credite Russ Harry, el este un Dumnezeu trimis, îi puteți contacta pentru a vă îmbunătăți afacerea pe .. email-- Elegantloanfirm@hotmail.com.
RăspundețiȘtergere