Când e să se strice ceva, se strică tot

           Era vânt puternic. Ferestrele se zdruncinau, iar muzica de la radio era întreruptă de un şuierat ritmic. Puteai să juri că natura este cel mai bun DJ.

           În camera cu pereţi albaştri, pânzele de păianjen se clătinau. Tot de la vânt. Intrase peste tot. Prin toate cotloanele, găurile şi crăpăturile. Casa era veche, dar nu într-atât încât să-şi piardă memoria. A adunat sute de amintiri. În pat, pe fotoliul acoperit cu o catifea ruptă, în spatele oglinzii agăţate de-un perete crăpat sau lângă uşa care dădea în grădină. Toate au cunoscut dragostea care, asemenea unui parfum bun, pudrat, a rămas impregnată în mormanul de praf. Bătrânul dădea cu mătura în fiecare zi şi-l împrăştia. Dar nu-l aduna. Cum să arunce la gunoi toate amintirile? Îl lasa pe podea, răspândit printre gândacii striviţi cu talpa papucilor şi firimiturile de pâine căzute de pe masă. Era murdar prin cameră, dar nu şi în suflet. Acolo toate erau puse în ordine alfabetică. După regulile lui. Ale bătrânului. Dragostea, frumuseţea şi bunătatea erau la litera“i”. “I” de la inimă. Restul erau înghesuite la “ş” şi “a”. Şi Altele.  IAŞ. Aşa îl chema pe omul pustnic. Ionescu Antonie Ştefan. Nume simplu, dar greu. Totul atârna la inimă. Căci taman ele, dragostea, frumuseţea şi bunătatea l-au terminat. Paradoxal, ceea ce ar fi trebuit să-i dea putere, l-a şubrezit încetul cu încetul. Până când sufletul lui a intrat la apă. Nu a ştiut să le folosească în doze mici. A crezut că a descoperit fericirea şi a dăruit tot ce avea. Oricui şi oricum. Timp de 90 de ani. Îţi dădeai seama după praful de pe podea. În fiecare an se aşterneau câte 10 cm. Mai ceva ca pe uliţele acoperite cu zăpadă. Anul trecut, un puşti a intrat cu sania în geamul de la camera acoperită jumătate cu omăt. Mai departe, praful din casă crea iluzia optică a unui derdeluş fără oprelişte. 

            Bătrânul nu mai era obişnuit cu lume. Şi sufletul lui se prăfuise. Atunci a hotărât să zugrăvească pereţii cu albastru. Zicea că e la mare. Înoată. Niciodată nu a ştiut cum se face şi aştepta să se înece. Nu deschidea niciodată geamurile ca să nu iasă apa. Credea că marea poate să sece şi i-ar lua ultima şansă la viaţă. Viaţa veşnică. 

            Am fost la el acum două luni. Nu mă primea decât la zile de mare sărbătoare. Ca să-mi facă mie o bucurie, nu pentru el. Şi mi-a spus aşa: Nepoată, sufletul meu a intrat la apă. Nu încerca să faci pe salvamarul. Ai să te îneci şi tu. Numai eu ştiu cum să duc valurile în spate. Poţi să mă priveşti de dincolo, de pe plajă, şi să-mi spui cât e ceasul?

           M-am întors să mă uit la ceas. Dar nu mai ticăia. Se oprise. Probabil de la frig. În casă era rece ca inima bunicului. Atunci mi-am adus aminte o vorbă veche, pe care tot de la el am auzit-o prima dată. Când e să se strice ceva, se strică tot.